Fumatul este păcat?

În proiectul noului Regulament de disciplină  al Bisericii Ortodoxe Române este menţionat explicit (nu indirect, ca în vechiul Regulament) fumatul  ca abatere morală, incompatibilă cu misiunea preoţească. Dar fumatul este, în principiu, un păcat incompatibil nu numai cu viaţa clericală, dar şi cu viaţa creştină autentică, pe care Biserica l-a sancţionat încă din momentul aducerii tutunului în Europa, după descoperirea Americii în anul 1492.

Nu ştim exact când a apărut fumatul şi în ţările române (în anul 1971 s-a descoperit o lulea de lut din sec. al XVI-lea, deci înainte de anul 1600!), dar reacţia Bisericii Ortodoxe Române nu a întârziat. O astfel de reacţie împotriva fumatului, în plan iconografic, găsim într-o pictură murală transilvăneană, unică la noi (şi poate în întreaga lume!), care merită a fi cunoscută şi popularizată în rândul credincioşilor noştri, acum, când numărul fumătorilor a crescut aşa de mult, şi mai ales că nu am găsit nicăieri scriindu-se despre ea.

Este vorba de o scenă din cadrul Judecăţii de Apoi, pictată la anul 1785, în pridvorul bisericii ortodoxe  din loc. Tălmăcel, la 21 km de Sibiu. Pentru a înţelege mesajul acestei scene iconografice antifumat este nevoie, mai întâi, să amintim o tradiţie populară românească, pe care scena evocată mai sus o „parafrazează“, în sens opus. Această tradiţie creştinească o găsim şi în mai multe colinde, mai ales în aşa-numita „Colinda (cearta) florilor“.

Colinda florilor

Această colindă din Ardeal pleacă de la legenda că, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pe Cruce, din picăturile Lui de sânge care au curs pe pământ au crescut trei flori sfinte: grâul, viţa-de-vie şi busuiocul. Din acest motiv, florile amintite au dobândit un caracter sacru, prin ele sau prin rodul lor, Mântuitorul a ales să transmită, peste veacuri, sfinţenia Lui către noi. Astfel, din rodul grâului şi al viţei se pregătesc elementele euharistice, iar cu busuiocul se pregăteşte şi se stropeşte apa sfinţită, necesară la Botez şi, apoi, în toată viaţa noastră. Toţi cei care se ating de aceste flori, sau de rodul lor, au parte de sfinţire, de aceea ele trebuie apreciate şi cinstite ca atare.

În colindă însă se vorbeşte şi de o „ceartă“ sau o „concurenţă“ care se naşte nemotivat între aceste trei flori sfinte, respectiv fiecare floare vrea să îşi aroge întâietate faţă de celelalte două. Iată ce spune colinda: „În mijloc de raiu/ Stau tri flori sfinte,/ Stau şi se pârăscu/ Şi se-adeverescu,/ Care sunt mai mari,/ Care sunt mai tari?/ Floarea grâului,/ Că fără de mine/ Nu mănâncă nime';/ Floarea vinului,/ Că fără de mine/ Nu închină nime';/ Floarea mirului,/ Că fără de mine/ Nu creştină nime'.“

În această „dispută“ intervine Însuşi Mântuitorul Hristos, Care le împacă, apreciindu-le pe toate împreună în mod egal: „Zis-a Domnu' Sfântu:/ Nu vă mai pârâţu/ Şi v-adeveriţu,/ Că voi tăte trele/ Sunteţi ale Mele!“.

Este, într-adevăr, profundă şi plină de delicateţe această metaforă sensibilă a florilor. Pe de altă parte, colinda evidenţiază dimensiunea cosmică a mântuirii, la care ia parte nu numai omul, ci şi întregul univers, inclusiv universul florilor. Dacă odată cu omul, prin păcat, s-a degradat şi cosmosul, evident că mântuirea trebuie să se reverse şi asupra universului, care aşteaptă şi el ridicarea la „un cer nou şi un pământ nou“ (Apoc. 21, 1).

Aşa cum Creatorul este şi al omului, şi al universului, tot aşa şi Mântuitorul trebuie să fie şi al omului, şi al cosmosului, fără ca prin aceasta să cădem în vreo formă camuflată de panteism. Ceea ce impresionează în mod deosebit la colinda sau legenda florilor este felul în care această învăţătură de credinţă fundamentală în Ortodoxie este trăită la nivelul cel mai simplu, dar poetic, al evlaviei româneşti.

Dimensiunea cosmică a mântuirii noastre apare cel mai bine reprezentată în icoana Pogorârii Duhului Sfânt, unde, sub Sfinţii Apostoli, apare reprezentat cosmosul, ca un rege care ţine mâinile întinse spre primirea lui Hristos. Prin aceasta vrea să se arate că Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, dar şi peste întregul cosmos care Îl doreşte pe Hristos, şi lucrul acesta îl cerem în fiecare Liturghie, ca Duhul Sfânt să se pogoare „peste noi“, adică peste întreaga comunitate integrată cosmic, şi apoi „peste Daruri“, ce devin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Planta lui Iuda

Prin contrast cu metafora florilor, în pictura din pridvorul bisericii din Tălmăcel, în contextul Judecăţii de Apoi, este redată scena spânzurării lui Iuda Iscarioteanul. Din Iuda, însă, nu curge sânge, ci se scurg măruntaiele, „maţăle Iudii“, care ajung pe un loc negru inscripţionat cu cuvintele „întunerecul cel din afară“, unde sunt „vermii cei neadurmiţi“. Din acest întuneric începe să crească o plantă viguroasă, cu frunze mari, apoi tot mai mici, înaltă, iar în vârf stă scrisă denumirea ei: „Tăbac“!

Sigur că scena este respingătoare, pusă în mijlocul iadului, dar tocmai acesta este rostul ei, de a înfricoşa şi a îndepărta pe creştini de viciul fumatului. Analogia prin contrast cu metafora florilor care sfinţesc nu este întâmplătoare, întrucât tabacul spurcă şi nu sfinţeşte, iar întrebuinţarea lui este un fel de sinucidere, este adevărat una lentă, dar care nu face bine omului, ci pune stăpânire pe om. Părintele Arsenie combătea aspru fumatul, cu cuvinte puţine, dar apăsate: „Foc bagi în gură, foc îţi dă Dumnezeu!“

În acest context, cred că putem aminti faptul că tradiţia populară românească a condamnat dintotdeauna fumatul. Aşa s-a născut Pâca sau Pufa, o întruchipare a duhului rău al tutunului şi al fumatului, uneori identificată chiar cu muma celui rău, de la care au venit toate nenorocirile şi bolile din lume. În reprezentările ei imaginare, Pâca sau Pufa este o bătrână neagră şi urâtă, cu coarne pe cap, nasul lung şi coroiat, ochii bulbucaţi, colţi de mistreţ, înnegriţi de tutun, gheare tăioase şi încovoiate, coadă de bou. Din gât şi nări îi ies flăcări, fum negru şi duhoare de tutun, fumând o lulea mare, foarte lungă şi grosolană.

Apariţia lui Pâca se datorează, logic, diavolilor care, văzând că îngerii ardeau tămâie pentru Dumnezeu, au născocit o sămânţă din care a crescut buruiana diavolului. Frumoasă, înaltă, verde, dar uscată şi aruncată pe foc, dă un fum atrăgător, dar otrăvitor, care îi produce mare plăcere lui Pâca sau Pufa, în total contrast cu tămâia. Aşa că diavolilor le-a dat prin cap să o dea şi oamenilor, pentru a-l preamări pe Scaraoţchi, şi totodată au făcut lulele din lut. Şi astfel a apărut fumatul pe lume. Iar când fumătorii trag din lulea, o preamăresc pe Pâca sau pe Pufa, făcând din gură pac-pac (la inspiraţie), sau puf-puf (la expiraţie).

Dacă metafora florilor ne cucereşte, imaginaţia populară legată de tutun şi fumat ne îngrozeşte. Cum am mai spus, poezia fascinează, dar nu denaturează, ci prin mijloace sensibile orientează viaţa românului spre bine, apărându-l de toate relele faţă de care omul, fără Hristos, este atât de vulnerabil.

Înfrânarea sau alungarea ispitei

Astăzi numărul celor care fumează a crescut îngrijorător de mult. Biserica, familia, şcoala au un mare rol în combaterea acestui flagel, deloc ignorabil. Scena iconografică, prezentată aici, arată că Biserica a fost mereu prezentă în viaţa omului, cu toate virtuţile, dar şi cu toate ispitele lui.

Rămâne, totuşi, o întrebare: Ce facem cu credincioşii fumători - care unii nu vor, alţii nu pot să se lase de fumat - atunci când ei vor totuşi să se împărtăşească? Răspunsul îl dă fiecare duhovnic în parte, pentru penitent, pentru el şi pentru Dumnezeu.

Idealul ar fi ca să reuşim să-i convingem pe credincioşi să se lase de fumat. Dacă însă nu se poate din motive de slăbiciune umană uşor de înţeles, atunci măcar în ziua în care se împărtăşesc să le cerem insistent să nu pună ţigara în gură. Dacă vor face aceasta de mai multe ori, poate că în cele din urmă, cu ambiţie, vor părăsi acest viciu, apropiindu-se de „cosmosul florilor sfinte“ şi îndepărtându-se de „plantele întunericului“.

De aceea, un preot care fumează nu este vrednic de crezare, iar noul Regulament de disciplină al clerului condamnă, pe bună dreptate, acest păcat incompatibil cu misiunea creştină.