Gânduri și slove aniversare scrise în inimile noastre

Părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru este cu siguranță unul dintre oamenii a căror prezență impune o anumită conduită. Călugăr de vo­cație, bun administrator, precum se poate vedea din cele ctitorite de către preacuvioșia sa în vremea cât a stărețit Lavra Niculei, dânsul este totodată și un cunoscut păstor duhovnicesc.

La ceas aniversar, când se bucură de împlinirea unei jumătăți de veac de existență pământească, ucenicii-l definesc prin frumoasa sintagmă: „A scris în inimile noastre!” Un gând suav și o mărturie deopotrivă. Căci a scrie pe tablele de carne ale inimii cuiva înseamnă a-i cunoaște, înțelege, prețui și alina sufletul. Despre toate aceste lucruri vin să vorbească gândurile antologizate în paginile volumului pe care i-l oferă fiii săi duhovnicești la ceas de adăstare și popas sărbătoresc.

Oferit, precum se menționează încă din debutul său de către: Maria, Angel, Nicolás, Paula, Maria și Viorel Moraviț, înzestrat cu o adevărată armură fotografică, de către părintele protos. Paisie Pașcu, Dumitru Cucură, Darius Echim, Marius Romilă, Ioana Filipcic și părintele arhidiacon Dan Văscu, volumul, tributar din perspectiva concepției grafice părintelui anterior pomenit și distinsei doamne preotese Viorica Văscu, este o adevărată bijuterie grafică. Îl prezintă pe cel omagiat evidențiindu-i trăsături precum blândețea, consec­vența, dragul de Dumnezeu și de rugăciune. Căci, după cum remarcă scriitorul Dan C. Mihăilescu, semnatarul Cuvântului-înainte (p. 5-9): „părintele Cobzaru știe că adevărul se rostește, nu se strigă, că nădejdea poate invada ființa fiilor du­hovnicești mai degrabă prin șoaptă și blândețe decât prin biciuirea verbală, că demnitatea, fie individuală, fie regională sau națională, se poate apăra la fel de adecvat și eficient prin rostirea chibzuită ca și prin șarja răspicată. În plus, nutrind din copilărie cultul familiei, păstrându-și ingenuitatea și inocența nealterate ca și, mai apoi, în ucenicie, harul ascultării slujitoare și bucuria euforizantă a contem­pla­ției, paralel cu energia constructivă și hărnicia disciplinei, părintele a dobândit în chipul cel mai natural arta socializării, știința comunicării plurisemice și chiar abilități mediatice cu vădit succes” (p. 7).

Fiecare fotografie este acompaniată de un gând rostit, ori consemnat de părintele într-un moment sau altul, într-un context liturgic, cultural ori social. Fragmentele extrase vin să sintetizeze percepția sa cu privire la lume, Dumnezeu, viitor, credință și alte aspecte cu rol fundamental ale vieții creștine. Perspectiva pe care o propune monahul clujean este una plină de nădejde și arătând mereu înspre Cel ce ne este deopotrivă model, Părinte și sursă a existenței. Referindu-se la antropologia creștină, pe care o analizează în cheie actuală, dânsul va sublinia faptul că „Dumnezeu Și-a dorit să Se oglindească în noi, creându-ne chip și asemănare Lui (Fc 1, 26). Dar și noi să ne oglindim în El! Este în firea omului să-L caute pe Dumnezeu și să devină asemenea Lui” (p. 15).

Era de așteptat ca omul care a fost vreme de mai multe decenii starețul lavrei transilvane care este generatoarea celui mai mare pelerinaj mariologic să o evoce în culori calde și pline de duioșie pe Maica Domnului. De altfel, o parte consistentă a demersului omagial este garnisită cu doxologii aduse Precistei, în cadrul cărora autorul reușește să spună lucruri de mare profunzime în cuvinte care nu plictisesc și sunt inteligibile deopotrivă intelectualului cu gusturi și velei­tăți savante, cât și oamenilor simpli. Iată un astfel de exemplu: „Când ne-nchinăm Maicii Domnului, în realitate, o îmbrățișăm și, în același timp, ne întâlnim cu Fiul ei! Putem avea încredințarea că și fiii noștri o pot întâlni, chiar dacă ei nu cercetează biserica, sau nu se roagă, sau nu o cunosc pe Maica Domnului. Dacă noi o îmbrățișăm pe Maica Domnului, fiul nostru cel dintâi - sufletul nostru - este primul care se încredințează de dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar și fiii noștri, fie ei trupești, fie duhovnicești” (p. 27).

Desigur, nici maieutica duhovnicească nu este neglijată. În rânduri ce mustesc parcă izul corespon­denței stareților de la Optina, avva-și călăuzește uneori ucenicii. Le vorbește despre frumusețea chipului îngeresc, sinuozitățile care marchează uneori o astfel de viețuire, dar și despre modul în care se pot păstra întru nădejde și pot progresa duhovnicește. Astfel, zice dânsul: „Monahismul în sine nu face altceva decât să scoată la suprafață tot ce e mai rău în om. Dar este o lucrare duhovnicească, aceea de a te descoperi pe tine însuți așa cum ești și de a lupta cu tine însuți să devii altfel, să devii asemenea lui Dumnezeu” (p. 42).

Cu astfel de gânduri, dar și multe altele interesante, părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, pă­șește încet, dar sigur înspre ceea ce specialiștii definesc drept „vârsta marilor sinteze”. E un gând lăudabil acela al apropiaților de a-l nemuri printr-o carte. Alătur și eu aprecierilor ce se cuvin demersului editorial de excepție un gând către cel aniversat: La mulți ani sănătoși și fericiți, avvă!