Gânduri târzii la o aniversare

Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, mi-a dăruit recent o carte pe care a coordonat-o şi tipărit-o la împlinirea a 80 de ani de la naşterea arhimandritului Emilian Panait, duhovnicul Mănăstirii Ciolpani din judeţul Bacău. Conducerea mănăstirii în care osteneşte sărbătoritul mi-a trimis o scrisoare prin care mi-a solicitat să exprim în scris câteva rânduri la acest soroc din viaţa părintelui Emilian. Din păcate, epistola a ajuns târziu, la câteva zile după data hotărâtă pentru tipar de comitetul care a redactat lucrarea omagială.

După cum i-am mărturisit şi Preasfinţitului Părinte Ioachim Băcăuanul, păstrez câteva amintiri legate de arhimandritul Emilian, octogenar din ziua de 28 aprilie 2009.

În primul rând părintele Emilian este un bun liturghisitor care-şi păstrează elanul şi dorinţa de slujire în ciuda trecerii anilor. Ucenicii săi mărturisesc că slujeşte de ani buni în fiecare zi. Fără grabă, aceasta-i preocuparea monahului care aşază Euharistia în centrul vieţii sale. Fericiţi sunt cei preocupaţi în special de slujbele bisericeşti şi mai ales de participarea la Ospăţul împărăţiei oferit de Mântuitorul lumii, lucru cerut permanent de părintele Emilian fiilor săi duhovniceşti, preoţi, monahi şi credincioşi.

Fiind la Iaşi îl vedeam uneori pe arhimandritul Emilian închinându-se la moaştele Sfintei Parascheva. Înainte de a pleca la drum slujea Liturghia şi apoi călătorea, întotdeauna cu motiv întemeiat, binecuvântat.

Vara era îmbrăcat cu haine gri care se potriveau de minune cu chipul său nins. Un părinte slujitor al Catedralei i-a spus la un moment dat: „Părinte Emilian, arătaţi ca un înger...“ Monahul l-a privit câteva clipe şi a replicat: „Să dea Dumnezeu să fim cu toţii îngeri...!“.

La Catedrala din Iaşi participau la slujbe şi câteva călugăriţe şi surori din obştea de la Ciolpani, care studiau la facultăţi din capitala Moldovei. Erau prezente la Sfânta Liturghie, cu mici excepţii, datorate unor examene. Două dintre acele surori s-au specializat în domeniul medicinei, alinând acum suferinţele multor oameni bolnavi, dar şi ale călugăriţelor din soborul mănăstirii. Vieţuitoarele din obştea Ciolpanilor o cinsteau în chip deosebit pe Cuvioasa Parascheva în călătoriile lor prin cetatea aşezată pe şapte coline.

Pe părintele Emilian l-am cunoscut după anul 1990, în timpul unei vizite pe care am făcut-o la Mănăstirea Runc, unde era stareţ de câţiva ani. Mănăstirea trecuse prin ample lucrări de restaurare, îmbrăcând astfel o haină nouă care i s-a datorat în mare parte. Peste ani, părintele Valerian Radu îmi relata aspecte din viaţa mănăstirii unde a devenit şi el monah. Erau acolo vieţuitori râvnitori, harnici şi rugători.

În apropierea Runcului, dincolo de pădurea seculară, pe o colină, a început după anul 1990 zidirea mănăstirii care s-a numit Ciolpani. A fost o dorinţă a părintelui Emilian, gândindu-se la numeroasele fiice duhovniceşti care aveau vocaţie monahală. Împreună cu noua construcţie s-a înfiripat o obşte model, cu rânduială de rugăciune, muncă şi ascultare desăvârşită. Multe călugăriţe au absolvit diferite universităţi, dar au şi daruri felurite pe care le-au închinat Domnului. Cu toate acestea au îmbrăcat haina umilinţei, s-au jertfit pe sine, au îndurat frig, călduri, chiar jigniri pentru a strânge cu greu banii necesari zidirilor pe durata unui deceniu şi mai bine. Toate donaţiile au fost chivernisite cu mare grijă, construindu-se noua biserică, clopotniţa, trapeza, chiliile şi alte clădiri anexe.

La o sărbătoare a Izvorului Tămăduirii, după slujba hramului de la Mănăstirea Bistriţa, Preasfinţitul Episcop Ioachim Băcăuanul mi-a făcut chemarea să-l însoţesc la Mănăstirea Ciolpani. Erau prezenţi oaspeţi din multe localităţi ale ţării, clerici, profesori de teologie, intelectuali şi credincioşi, prieteni ai mănăstirii şi ai părintelui Emilian. La îndemnul Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul am rostit atunci câteva cuvinte. Le reînnoiesc, afirmând admiraţia faţă de lucrarea săvârşită spre slava lui Dumnezeu la Mănăstirea Ciolpani. Am vizitat atunci întreaga mănăstire. Ceea ce mi-a atras atenţia încă de la început a fost ordinea desăvârşită. Aşa am aflat că aproape tot ce s-a realizat, inclusiv în domeniul construcţiilor, era rodul şi jertfelnicia călugăriţelor. Se lucra de dimineaţă până în noapte târziu; veneau zilnic ucenici ai părintelui care trudeau benevol. Într-o astfel de manieră jertfitoare s-a zidit Mănăstirea Ciolpani. După terminarea lucrărilor de construcţie a fost acordată o importanţă deosebită vieţii duhovniceşti, liturgice şi culturale. Profesorul de muzică de la Iaşi, părintele Florin Bucescu, a făcut sute de ore de muzică cu monahiile din sobor, formând un cor care a şi imprimat casete şi CD-uri cu frumoase cântări bisericeşti. Ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, în biserica mănăstirii a fost aşezat, într-o raclă de argint, un fragment (părticică) din moaştele Sfântului Martir Emilian de la Durostorum, cinstit cu slujbe în sobor şi alese cântări ale călugăriţelor.

Într-o scurtă perioadă de timp, prin muncă asiduă, priveghere, osteneală după osteneală, jertfelnicie şi ascultare, a întrecut multe mănăstiri.

Am poposit într-o altă zi la Mănăstirea Runc, în liniştea căreia se bucura pentru câteva ceasuri Preasfinţitul Ioachim. Am auzit şi atunci mărturisirile arhimandritului Emilian despre viaţa-i zbuciumată trăită în diferite locuri ale Moldovei. În cuvinte puţine reuşea să descrie evenimente interesante, oameni pe care i-a întâlnit, amintiri despre care nu se ştie aproape nimic.

Este unul dintre cei care au slujit şi ostenit în vremea episcopilor Romanului şi Huşilor, Teofil Herineanul, Partenie Ciopron şi Eftimie Luca.

O altă bucurie a părintelui Emilian o constituie numărul mare de ucenici slujitori ai sfântului altar de la mănăstiri şi parohii. Unii dintre ei au scris în volumul omagial cuvinte frumoase, recunoscătoare pentru duhovnicul lor. Acestea toate sunt motive de bucurie pentru părintele arhimandrit Emilian Panait, iar gândurile târzii la o aniversare sunt un smerit semn de preţuire pentru viaţa unui om, închinată slujirii Bisericii şi oamenilor.