Garda de duh

Mai toate mărimile zilelor noastre, cu un statut social mai acătării, beneficiază de gărzi de corp. Fie ei oameni politici cu "foncţii" înalte, fie ele actriţe seducătoare, corpurile lor se pare că sunt deosebit de preţioase şi trebuie apărate, pe de o parte, în chip paradoxal, de "dragostea" propriilor alegători sau admiratori, iar pe de altă parte, de eventualii nebuni.

Aproape că nu se pune, în aceste situaţii, problema spiritului. Sufletul lor ori că nu stârneşte prea mult interes pentru a fi în pericol, ori că atentatele la el nu interesează pe nimeni.

Deci, acest tip de personaje beneficiază de băieţi trupeşi sau de fete cu chip impasibil de amazoane, bine antrenate, obligate prin statutul lor să pună propriul corp în calea eventualului atentator, pentru a salva his masterâs body, nu pentru vreun sentiment, ci pentru o sumă considerabilă. Puşi în această situaţie, este clar că apărarea stăpânului presupune, în acelaşi timp, o atenţie mai mare pentru apărarea propriei vieţi. Şi pentru cei păziţi, şi pentru cei ce păzesc, corpul este miza pusă în joc, partea căreia i se acordă maximă importanţă.

Creştinii toţi, după credinţa noastră, beneficiază de o altfel de gardă, de una totală: Îngerul păzitor, pe care-l primesc la botez. El îţi apără nu numai trupul, dar şi sufletul (creştinismul nu este niciodată dihotomic), în măsura în care consimţi să colaborezi. E îngerul tău personal, credincios lui Dumnezeu şi ţie, care nu te părăseşte toată viaţa, chiar dacă adesea uiţi de el sau nu-l bagi în seamă.

Toţi avem nevoie de o gardă de duh, în duh. Dar cei care sunt pe trepte ierarhice mai înalte au cu mult mai multă nevoie, deoarece ei sunt mai expuşi, atât săgeţilor exterioare, cât şi unor alunecări proprii cu efecte mai grave. Lupta care se dă cu ei şi în jurul lor este mai dură. Ei trebuie apăraţi atât de cei din afară, cât şi de ei înşişi. Pentru că ei reprezintă Biserica în faţa lumii, pentru că rănile şi greşelile lor se răsfrâng mai acut asupra întregului corp al Bisericii. De aceea îi şi pomenim atât de des la ectenii, nu pentru fala lor, ci pentru nevoile lor, care nu rămân numai ale lor.

Ar trebui să ne fim unii altora gărzi de duh. Să ne apărăm unii pe alţii în vederea unei lucrări mai rodnice. Apărarea implică şi prevenirea criticilor şi reproşurilor (adesea nedrepte sau exagerate) din afară, prin încercarea de a rezolva înainte, din interior, eventualele pricini de sminteală. Dar asta nu se face nici cu intelectuali care vor cu orice preţ să fie "răsfăţaţi", care vor să li se "caute în coarne", nici cu clerici suspicioşi faţă de orice observaţie şi gata să ignore ab initio orice sfat. Aceasta presupune apartenenţa reală la Biserică (înţelege: înscrierea în viaţa liturgică) şi o reciprocă acceptare. Orice abdicare de la un asemenea pact tacit, reciproc avantajos, nu poate fi decât păguboasă şi conduce, volens-nolens, la pierderi importante de ambele părţi, reproşabile. Şi condamnabile.

Se cere să ne punem sufletele unii pentru alţii, să ne supărăm mai puţin şi să ne ascultăm mai mult, mai atent. Nu mi se pare chiar atât de greu, în măsura în care fiecare e dispus să renunţe cât mai mult la orgoliul său. Şi, atunci, pentru toată lumea va fi mai uşor…

Dar cum gărzile de corp, pentru a apăra trupul, îşi antrenează trupurile, şi noi, pentru a ne apăra unii altora sufletele, trebuie să ne antrenăm în duh, să devenim duhovniceşti, astfel încât "pe noi înşine şi unii pe alţii, şi viaţa toată lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Toată!