Generozitatea și deschiderea Crăciunului

Crăciunul ni se oferă în fiecare an ca o superbă sărbătoare a purității și a spiritului mereu tânăr, înnobilat de sentimentul deschiderii sufle­tești, pe care omul simte nevoia să îl traducă în fapte de generozitate. De altfel, Crăciunul se definește ca sărbătoarea dărniciei, în care primul și marele gest îl face Însuși Dumnezeu. A fi darnic înseamnă în primul rând a fi recunoscător pentru ceea ce ai primit și conștient că ți s-a dat mai mult decât meriți și a ști că bucuria cea mai mare pe care o ai la îndemână este aceea de a face tu, la rândul tău, bucurii altora. Toate aceste gesturi ascund nevoia sufletului de a se deschide spre întâlnirea cu semenii și de a se împărtăși pe sine, așa cum Dumnezeu are nevoie de noi, pentru a se oglindi pe Sine în bucuriile știute și neștiute pe care ni le face.

Una din calitățile esențiale ale universului nostru spiritual în care trăim și în care sărbătorim an de an Crăciunul este deschiderea. Spre deosebire de alte spații culturale, în care Crăciunul începe mult mai devreme, într-o risipă de lumini și zgomote, pentru a înceta în tocmai ajunul acestui praznic, când lumea se închide în casă pentru a sărbători, în universul nostru românesc, Nașterea Domnului este o sărbătoare deschisă spre a oferi și primi bunele vestiri, spre a colinda, spre a fi ospitalier și darnic, dar și spre a face bucurii altora. Însăși zestrea spirituală a colindelor, care ne definesc ca neam și popor, ne îndeamnă să nu stăm în casă de sărbători, ci să ieșim în lume pentru a îmbrăca haina de mesageri ai Crăciunului, și mai ales de a nu avea ușa închisă celor care ne vestesc bucuria Nașterii lui Iisus. Or, și atunci când îți oferi bucuria ta și altora și când ești deschis spre a o primi și din partea semenilor tăi, într-un gest de încredere și comuniune, îți exprimi de fapt generozitatea.

Crăciunul îmbracă această generozitate umană și sub forma mesei festive care adună întreaga familie, arătând pe de o parte încrederea, reconcilierea și apropierea celor prezenți, dar în primul rând dorința de a ne bucura unii de ceilalți. Las la o parte faptul că masa a încetat de mult să mai fie o sărbătoare cotidiană a familiei, arătând superficialitatea sufletească în care trăim și în care am transformat un moment de bucurie și apropiere sufletească într-un simplu gest de hrănire. În mod paradoxal, masa festivă de Crăciun se serbează de cele mai multe ori în lipsa sărbătoritului, a Pruncului Iisus, pe care Crăciunul ni-l aduce de fapt în dar tuturor. De pildă, în tradiția iudaică se mai păstrează nobilul obicei al meselor festive, numite seder, în care capul ­familiei oficiază un adevărat cult casnic și în care le reamintește celor de la masă care este adevăratul motiv al sărbătorii și întâlnirii, într-un gest de recu­noștință îndreptată spre Dumnezeu, Care i-a adus împreună. Mai mult, în mod simbolic la această masă este lăsat un loc liber rezervat Oaspetelui, lui Dumnezeu, prezent simbolic la bucuria oricărei familii. Dincolo de faptul că acest gest rearticulează adevăratele relații dintre oameni, el transformă orice întâlnire și sărbătoare umană într-un moment de comuniune sufletească și cu Dumnezeu, prezent sub chipul musafirului sau chiar al străinului care îți intră în casă de sărbători.

Privită ca un moment al deschiderii și încrederii sufletești, masa de Crăciun devine din simplă mâncare, bucurie și comuniune de daruri, din revedere, adevărată întâlnire și comuniune de inimi.

Crăciunul mai este, mai presus de orice, sărbătoarea inimii și a ușii deschise și de aceea el poate fi un remediu pentru lumea noastră măcinată de adânci sentimente de neîncredere și suspiciune. A-ți păstra ușa deschisă înseamnă în primul rând a ști să te bucuri de generozitatea lui Dumnezeu și de încrederea în oameni, dar și a fi gata oricând să primești și să oferi. A avea ușa și inima deschisă înseamnă a fi atent la ce se întâmplă în jurul tău, a nu trece nepăsător peste suferința și lipsurile celor din jur și a ști că sărbătoarea nu e doar a ta, ci și a celui de lângă tine, lipsit, trist sau nefericit. Acest lucru l-a făcut pe scriitorul francez Leon Bloy să afirme că el nu închide niciodată ușa, temându-se ca nu cumva să găsească pe prag un sărac înghețat, care i-a bătut la ușă și pe care l-ar fi putut ajuta dacă ea nu era închisă.

Mai presus de toate, Crăciunul care tocmai ne bate la ușa sufletelor este pentru noi oricând o șansă de a ne recâștiga bucuria și încrederea în oameni, curajul de a nu închide nimănui ușa, de a nu refuza pe nimeni care ne vestește Nașterea Domnului, de a redescoperi bucuria dăruirii și a mesei festive, dar și înțelep­ciunea de a ști să oferim locul din frunte Lui, datorită Căruia ne bucurăm de acest minunat timp al tinereții veșnice.