George Enescu, 70 de ani, printre cântările îngerești

Acum 70 de ani, la 4 mai 1955, departe de casă, în capitala Franței, ilustrul compozitor, pedagog, pianist și violonist român George Enescu pășea în ziua cea neînserată a Domnului. De aceea, rândurile de față despre genialul nostru confrate de credință și neam, supranumit „prinț al viorii”, se doresc a fi un pios omagiu. Cum să nu-l iubești pe cel ce vedea în arta sunetelor manifestarea celor mai profunde simțăminte!? Enescu spunea că muzica este tovarășa românului în singurătatea munților sau a câmpiilor, ajutându-l să-și exprime dorul, nostalgia ori durerea. Ivită din suferințele poporului prigonit, muzica românească se arată dureroasă și nobilă, o adevărată comoară a neamului.

Nu am intenția de a încropi aici o prozaică schiță biografică: ar fi prea puțin. Voiesc doar ca rândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu în calitate de exponent principal al culturii și simțirii noastre naționale.

Enescu a devenit un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieții. Conștientiza acest lucru, dar, cu o adâncă smerenie, recu­noștea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar și obârșiilor sale: „Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”.

Multe lucruri uimesc în existența compozitorului, însă în mod deosebit impresionează atașamentul față de rădăcinile sale, față de locul și anii nevinovați ai prunciei, față de valorile spirituale ale neamului ce l-a odrăslit. Pe toate le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el, „… este tovarășa românului în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia și durerea. Muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”.

Ceea ce se știe mai puțin din viața lui Enescu este înrâurirea extraordinară pe care au avut-o copilăria, credința și familia în devenirea sa. În cartea autobiografică Amintirile lui George Enescu, publicată de gazetarul Bernard Gavoty, cu un an înaintea morții compozitorului, inegalabilul artist afirma: „M-am născut din părinți români, la Liveni, în județul Dorohoi, în inima Moldovei... Satul meu are o biserică frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. Tata era agricultor, fiu de preot ortodox, o clipă fiind atras și el de chemarea preoției, dar apoi s-a răzgândit și a renunțat la o existență contemplativă... Mama era mama. O mamă admirabilă, duioasă, prea iubitoare, poate”. Din biografia lui Enescu reținem că și mama sa, Maria Enescu, era tot fiică de preot.

Așa a rânduit Dumnezeu ca Enescu să se nască într-o familie ce își așezase la temelia viețuirii sale credința, valorile sfintei noastre ortodoxii și muzica. Cu peste un secol înainte de venirea pe lume a lui Enescu, în comuna Zvorâștea de lângă Dorohoi, vedea lumina zilei vestitul cântăreț de strană Enea Galin, străbunicul dinspre tată al compozitorului, care, din varii motive, și-a schimbat numele din Enea în Enescu.

Gheorghe, unul dintre fiii renumitului cantor bisericesc, a învățat carte și muzică bisericească la Mănăstirea Vorona, primind, în 1861, hirotonia pentru biserica din Zvorâștea, unde a slujit timp de 37 de ani, până în 1898. Contemporanii vorbeau despre un preot devotat și foarte bun cântăreț, un tenor cu o voce rar întâlnită. Dintre cei 10 copii ai părintelui Gheor­ghe, Costache, tatăl lui George Enescu, avea vădite înclinații spre arta sunetelor. Tatăl său i-a adus pedagog acasă, ca să-l învețe să cânte la vioară. Cunoștințele muzicale și le-a completat în cei cinci ani de studii la Seminarul Teologic din Iași, întemeiat de Mitropolitul Veniamin Costachi. Pentru iscusința și pregătirea sa în domeniu, a fost numit dirijorul corului școlii teologice.

Aceleași deosebite înclinații artistice le-au caracterizat și pe rudele dinspre mamă ale lui Enescu. Străbunicul, Costache Cosmovici, vestit protopsalt și chiar compozitor de muzică bisericească, a avut trei fii: Constantin, Gheorghe și Ioan. Cel de-al treilea fiu, Ioan, s-a căsătorit cu Zenovia Vogoridi, având mai mulți copii, printre care și pe Maria, mama viitorului compozitor. Biografii familiei Enescu spun că preotul Ioan și preoteasa Zenovia, adică bunicii dinspre mamă, se arătau mari iubitori ai artei sunetelor: părintele Ioan dobândise cunoștințe temeinice de pian, iar fiica lor Maria primise lecții de pian și chitară.

De menționat că un văr de-ai mamei lui Enescu, Gheorghe C. Cosmovici (1859–1927), a fost un talentat muzician, cu studii la Dresda și Paris. El a compus piese instrumentale, de cameră și vocale - inclusiv numeroase lieduri pe versuri de Carmen Sylva (Elisabeta, Regina României), dar și operă sau operete. Creația sa lirică include două opere majore: Fântâna Blanduziei și Mărioara. Operele lui Cosmovici au fost reprezentate pe scene de prim rang în Europa, ceea ce face ca el să fie considerat unul dintre pionierii operei românești din primele decenii ale secolului XX.

Acum înțelegem, cred, că într-adevăr muzica în familia Enescu a jucat un rol major, iar ilustrul nostru artist a moștenit o zestre bogată, înnobilând-o cu genialitatea creației sale. Credința ortodoxă a avut o înrâurire deosebită, deși subtilă, asupra operei enesciene, manifestându-se mai degrabă la nivel spiritual, estetic și cultural, decât în mod liturgic sau tematic direct. Totuși muzica bisericească bizantină, ascultată acasă, la bunici, și, desigur, la biserică, i-a influențat subtil sensibilitatea auditivă, expresia artistică, dar și profunzimea aparte a compozițiilor, în care regăsim medi­tații adânci asupra durerii, suferinței și mântuirii, teme centrale și în spiritualitatea ortodoxă. Melosul și ornamentica vădesc influența tonalității modale și a stilului bizantin.

Revenind la ziua mutării lui George Enescu în veșnicie, mi se pare interesant de menționat că, înainte de a pleca în exil, inegalabilul compozitor român a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoționant. A susținut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în același an, a participat la un festival la Filarmonica din București. La sfârșitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoșanilor. S-a recules la mormântul părinților și bunicilor săi, iar apoi, întors întâi la București, la 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanța spre America, începându-și astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american”, a revenit pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici și-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru țara și nea­mul lui.

După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt peste patru ani, genialul nostru confrate s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărțirii de lumea pământeană, a fost spovedit și împărtășit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franței. Își dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credință în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, Care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.