Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Ger
Doamne, ce cald mi se făcea în suflet când se făcea frig afară! Aproape că‑mi părea rău că nu pot lua gerul cu mine în casă. Poate c‑aș fi izbutit până la urmă, dar îmi dădeam de fiecare dată seama la timp că n‑ar fi avut loc înăuntru de gerul celălalt, coborât din iarna vieții bunicilor.
Așa erau iernile pe la noi, împărțite, cea de afară îmi aparținea mie, cea din casă, care stătea cu spinarea rezemată de sobă, era doar a lor. Dar eu dădeam din gerul iernii mele și altora. În primul rând, gârlei din vale, ca să aibă cerul unde se uita în oglindă, iar noi, cei mici, să putem profita de ocazie, plimbându‑ne cu patinele pe cer. Îndeosebi seara, când ieșeau primele stele, ca să ne uităm la lumina lor de aproape. Pot spune că puteai s‑o atingi cu mâna. Ba chiar să‑ți umpli buzunarele cu ea. Nu se cunoștea de unde luai. Rămânea întreagă. De vreo două ori am dus o grămăjoară acasă.
Tu n‑ai de gând să stingi lampa și să te culci? m‑a întrebat mama, într‑un târziu. Păi am stins‑o demult, am vrut să‑i răspund, dar n‑am mai apucat, pentru că am auzit‑o pe mama spunând, ia te uită, cum or fi ajuns stelele astea să licărească la noi pe tavan?
Și mai dădeam din gerul iernii mele și câmpurilor din preajma satului, care se albeau peste noapte ca hârtia, și foșneau, când le străbăteai cu pasul, tot ca ea. Semăna cu scrisul de mână mersul pe câmp. Doar că te foloseai pentru asta de picioare.
Nici pe copaci nu‑i uitam. Tocmai pe ei? Când nu mai putea să coboare cerul pe pământ, ceea ce se întâmpla numai pe timpul iernii, când îngheța gârla, copacii mă ajutau să ajung aproape de cer. Ziceai, când îi vedeai geruiți, că sunt bunica și bunicul. Le semănau crengile cu degetele dumnealor. Și erau tot așa de cărunți ca ei. Doar că‑n primăvară copacii întinereau la loc. Bunicii, nu.
Și la miei mă gândeam. Doar împărțeam aceeași cameră. Erau, cum zicea tata, prea cruzi ca să‑și petreacă nopțile afară. Îi ducea dimineața în brațe să sugă. Și atunci le vedeam respirația brumărie. Se ținea după boturile lor prin curte, în vreme ce glasurile le‑o luau înainte, ca să se poată întâlni cu glasurile mamelor lor și să le spună ce dor le‑a fost peste noapte de ele. Atunci, când am împărțit aceeași cameră și chiar aceeași copilărie, de la miei am învățat să‑mi fie dor!
Și cum era atât de mare gerul iernii mele de afară, îi dădeam și apei din vadră un strop. Îi ajungea cât să se facă bocnă.
Vezi ce‑ai făcut? zicea mama. Să vedem acum cu ce o să‑ți astâmperi setea!
Ca prin minune, se pornea chiar în clipele acelea ninsoarea. Și‑mi potoleam setea cu ea. Beam ninsoare cu nemiluita. Umblam beat de ninsoare toată iarna.
.jpg)
