Gherasim Putneanul - avva cel vlădicesc, o sută de ani de la ivirea pe lume

Sunt făpturi pământene cărora Domnul le-a hărăzit chip luminat. Înseninat și când volbura încercărilor cată a-i cuprinde și a îndrepta asupra-le negreala cea înfricoșătoare. Îi privești și te uimești de această putere. Licărește mereu în ființa lor nădejdea. Parcă au clipă de clipă legătură cu cerul, de unde sunt încurajați să nu deznădăjduiască, fiindcă vor răzbi, ieșind la lumină din vârtejurile întunericului. Un asemenea om fost-a Vlădica Gherasim Putneanul. Primise cununa arhieriei și o onora desăvârșit, dar rămăsese nesmintit în felul de a fi călugărul paradigmatic. Adică întocmai cum îl zugrăvea cu penelul inimii cel care avea să-i fie urmaș, Preasfințitul Damaschin Dorneanul, la acel timp arhimandrit la Sihăstria Putnei, scriind despre înaintașul său că a fost „Bătrânul care nu și-a dezmințit chemarea de monah nici atunci când a primit mantia și mitra”.

Întru totul adevărat. Acest „om al lui Dumnezeu”, cum a mai fost numit Vlădica Gherasim într-o metaforă izvodită dintr-o frapantă și impresionantă realitate, a rămas o viață plămada curăției și sim­plității în care s-a alcătuit în vatra din ținutul Băii, la câțiva ani după sfârșitul Marelui Război, în 30 mai 1924. Văzuse lumina zilei la Râșca, comuna Bogdănești, și-și pierduse devreme tata. Mama își luase puii și plecase în satul natal, la Cămârzani, comuna Ciumulești, Vadu Moldovei, cum se numește de ani buni localitatea. Într-o mărturisire din cele de taină, când omul simte nevoia să-și arate sufletul, la Vovidenia, unde Vlădica fusese egumen din 1952, acesta se referise, vorbindu-i egumenului de azi, arhimandritul Mihail Daniliuc, la purtarea crucii de orfan. „Tatăl meu a murit când eram mic. Mama, sărmana, ne-a crescut singură și i-a fost tare greu.” O amintire venind suspinată din depărtarea timpului. O mamă și cinci suflete nevinovate, patru fete și un băiat, Ioan, Vlădica de mai târziu. O luptă pentru su­pra­viețuire dusă mai ales de o maică având simțământul datoriei sacre și cu o încredere neștirbită în ajungerea la liman cu ajutorul lui Dumnezeu și al rugăciunii. A fost o lecție în care s-au modelat pruncii și pravilă în întreaga existență. Lăcrima maica fără s-o vadă copiii, dar lăcrimau și ei, făgăduindu-și, mișcați de sacrificiul său, să-și rânduiască viața aidoma celei pentru care mai presus de ea erau ei și semenii. Băiatul Ioan mai visa, când avea o fărâmă de timp pentru o astfel de dedulcire, să fie asemenea preotului din sat, părintele Gheorghe Baltag, protopopul de mare ispravă al Fălticenilor de peste ani. Își dorea cu ardoare să-l binecuvânteze Dumnezeu cu ceva din bunătatea și înțe­lepciunea acestui preot iconic. Da, râvnea, deși parcă îl spăria gândul să țintească atât de departe, că ar putea deveni și el vistier și semănător de daruri fără de preț. Răsărea vrerea, se ițea lujer primăvăratec, și suna ceasul să-și urmeze chemarea. În 1938 pornise pe acest drum. Se dusese la Schitul Boureni, nu departe de satul natal, să deprindă cântarea bisericească, căreia avea să-i fie glas măiestru. În anii senectuții, la Mănăstirea Bogdana de la Rădăuți, bătrâna Catedrală a celor dintâi Mușatini, unde își avea reședința vlădicească, obișnuia, când timpul îi îngăduia, să se așeze ca un psalt la strană și să cânte „Psalmi”. Războiul, cu alaiul lui de năpaste, curmase acest drum ce se deschidea făgăduitor. Fusese nevoit să îmbrace haina de militar, urmând o Școală de telegrafiști. Dar nu-l părăsise clipită gândul de a fi slujitor al Domnului. A bătut ora prielnică odată cu pogorârea păcii. A luat de îndată calea mănăstirii și s-a îndreptat, la sfatul protectorului său, bunul părinte Gheorghe Baltag, spre Lavra Neamțului. Nu se putea loc mai potrivit ca acesta pentru a ucenici în taina rugăciunii, cea mai gustoasă merindă pentru sufletul omului și a devenit repede un săvârșitor al rugăciunii neîncetate, pe care avea apoi să o propovăduiască semenilor fără să ostenească vreodată. Când îi cerea cineva din cin un sfat, cum o făcuse la Vovidenia, la rugămintea egumenului Mihail, pe care obișnuia să-l viziteze ori de câte ori avea ocazia, răspunsul era cam același: „Părinte, să te ții de rânduială, de pravilă. Ea m-a însoțit toată viața mea de călugăr și tot ea m-a scăpat din multe încercări ce mi-a fost rânduit a le trece. Monahul trebuie să fie om de neîncetată rugăciune”.

La Neamțu, monahul Gherasim Cucoșel s-a simțit dintru începuturi în largul său, ca și cum ar fi fost dintotdeauna viețuitor aici. Visarea din copilăria lui necăjită înflorea zi de zi. Ce fericit era să primească tot felul de ascultări și să le făptuiască din toată ființa! De asta, așa îi glăsuia sufletul, fusese trimis de Dumnezeu pe pământ. Cuvântul ceresc răsuna în toată cuprinderea sa și el, aidoma oamenilor din sat, nu ostenea să mulțumească Creatorului că îi mai dăruise pentru încă o zi lumina soarelui. O viață avusese acest impuls. Străbate acest lucru și în notațiile sale smerite din „Jurnalul” ținut în vremea vlădiciei. Într-o filă din 31 decembrie 1993 conclude: „Doamne, cât de minunate sunt lucrurile Tale. Mi-ai dat să văd și sfârșitul anului acesta”.

Încă din anii de noviciat și din cei de călugărie de la Neamțu, monahul Gherasim percepuse că e sortit unei misiuni, aceea de călăuzitor și povățuitor pe cărările credinței. Și ca să o plinească, con­știentizase că trebuia să dobândească uneltele necesare, adăugate celor din părinți în părinți, precum iubirea aproapelui, bunătatea, hărnicia, buna cuviință, compasiunea. Înțelesese cu limpezime că era nevoie de pătrunderea cea adâncă a tâlcurilor învățăturilor creștine, de știința pravilei și de respectul ei sacru. Ajunsese să stăpânească ascultările monahicești, dar își dăduse seama că nu era destul în rostuirea misiunii. Avea datoria să așeze în desaga cea sihastră cât mai mult din agoniseala de înțelepciune a învățaților Bisericii și s-o treacă prin simțirea și gândirea sa. Astfel, constata, era în stare să grăiască pe limba lui și cuvintele nu-i cădeau în pus­tie. Școlile cele înalte se împletiseră armonios cu școala vieții și cu Academia nepereche a mănăstirii. Se adresa credincioșilor, dar și comilitonilor, de la inimă la inimă și de la minte la minte. Avea loc îmbrățișarea creștinească, părintească, ce-i adusese, prin întruchiparea blândeții și bunătății, numele de „Bunic al Bucovinei”, de­no­minație izvodită de părintele Constantin Hrehor, cel căruia Vlădica i-a încredințat în lungi taifasuri mărturisiri testamentare, alcătuite în desfătătoare bucoavne de „înțelept al vechimilor”.

În dedicația cu care părintele și poetul Constantin Hrehor m-a onorat pe ultima carte semnată Gherasim Putneanul, intitulată „Tihna Însemnărilor”, prefațatorul, depozitarul confesiunilor vlădicești, notează cu afecțiune despre autorul acesteia: „…om plin de duh şi de adevăr, licărind sus în Soborul Sfinţilor”. Pe coperta a patra a cărţii ­a fost aşezat un fragment din­tr-o scriere a mea despre o altă apariţie editorială a Preasfințitului Gherasim Putneanul, „Iarba din roata amurgului”: „Viaţa unui pământean ales, P.S. Episcop Ghera­sim Cucoşel Putneanul, sloveneam în acele însemnări, s-a învârtit pe drumul pelinului şi ajuns la timpul amurgului, vremea când te întorci pe cărările străbătute şi cauţi a vedea ce-ai lăsat în urmă. A fost, pentru Preasfinţia Sa, un om plecat de jos, din prea umila, dar atât de nobila lume țărănească, o râvnă de albină ce nu ostoiește să culeagă mierea sortită pregustării altora. P.S. Gherasim a rămas toată viaţa cu darul simplităţii şi cuviinţei, cu o sinceritate ce este sigiliul personalităţii sale”.

Cum se desprinde și din mărturisitoarele pagini ale cărților dialogate, Vlădica Gherasim era un cuvântător în pilde, cu zicere de profet, lăsând celor cu care stătea la sfat senzația că-i părintele, bunicul, moșul lor, omul drag, cel care le știe durerile sufletești și are leacul tămăduirii lor. Logos ros­tit, trăit, sete potolind. Dumne­zeu, văzându-i vrednicia, iscusința și jertfirea, l-a încredințat lucrării misionare și ziditoare. Tălăzuiau în făptura sa energii ctitoricești de oameni și așezăminte. Atrăgea în lucrarea sa dăinuitoare pe toți cei animați de asemenea aspirații. Cu aceștia a înnoit, în vremea stăreției sale (1962-1967), zidirile seculare ale Mănăstirii Putna, redându-le înfățișarea strălucitoare din vremea voievodului întemeietor Ștefan cel Mare, la a cărui trecere în ceata sfinților avea să fie părtaș ca Vlădica Putneanul. Sub stăreția sa, Muzeul Putnei a deve­nit un lăcaș testimonial în deplinul înțeles al cuvântului. Nu a fost preocupat doar de zidirile materiale. În egală măsură a înălțat murii cei fără moarte ai spiritului. În acei ani, Putna se împodobea iar ca vatră de cultură. Faptele alese de la Putna au dus la ascultarea de arhiereu. A fost ales întâi Episcop-vicar la Arad, cu numele de Hunedoreanul. I-a venit greu să plece din ocina sa, dar și-a spus că, urmând juruirile de la voturile monahale, se afla în mâna Domnului, Care-i hotărâse drumul. Era dator să-L slujească și în această nouă misie în chipul cel mai înalt, dacă se putea chiar desăvârșit. Monahicește, de bună seamă. Și a plecat pe cale cu vrerea de a se dărui cu toate puterile noii chemări. De oștean, cum spunea arhimandritul Bartolomeu Anania, când a fost ales în scaunul Clujului. După un ocol la Buzău, Dumnezeu, auzind cum suspina în inimă robul Lui de dorul după Țara de Sus, l-a trimis să-L slujească acolo unde, pentru Vlădica Gherasim, Cerul era nespus de înalt, iar oamenii mai mult ca oriunde frații săi de sânge. Se întorsese, ce bucurie îi făcuse Domnul!, acasă. Dar își ducea zilele, cum o făcuse pretutindeni pe unde îl purtase soarta, ca un monah. La Mănăstirea Bogdana, unde viețuia, trăia sihăstrește. La fel și la Cămârzani, ctitoria sa, unde s-au petrecut ultimele luni ale existenței, chilia împrăștia o austeritate de Avvă. Un pat din lemn, cu macaturi artizanale, icoane, nelipsitul raft cu cărți, scoarțe pe pereții asproși ca de peșteră. Un univers al liniștii netulburate și al odihnei prin rugăciune, cea a inimii.

Episcop-vicar la Suceava, Putneanul numindu-se ca un dar dum­nezeiesc, Preasfinția Sa Gherasim și-a dorit să cinstească prin­tr-o faptă aleasă mărinimia cerească de care a avut parte cu îm­bel­șugare. L-a fulgerat, îndată întors la obârșii, un gând vechi, ce ieșea hotărât la lumină, acela care-l frământase din tinerețe, de a pune temeliile unei vetre monahale la Cămârzani, unde copilărise și se ridicase om în toată puterea după ce mama lui revenise la matca seminției când a rămas văduvă cu cinci copii. Nu izbutise în prima încercare și mult se mâhnise. Schitul, al cărui ctitor a fost în primii ani după război, prinsese viață pe moșia boierilor Morțun, oameni luminați și credincioși, ziditori de biserică nobiliară. Comuniștii au desființat cu brutalitate, cum se obișnuia în epocă, așezarea mănăstirească, dar n-au avut cum să-i smulgă din inimă visarea. Aceasta a reînviat după hirotonirea sa ca arhiereu la Suceava. Săgeata zburase înspre același topos, la Cămârzani. Potrivit vederii sale, trebuia să se întrupeze ca o chinovie cu pravilă de lavră. Treptat, treptat, la o oarecare depărtare de sat, mănăstirea se ivea ca o coroană domnească pe tipsia colinei ce se deschidea parcă spre zarea zărilor. A fost întâi o mână de maici, apoi tot mai multe, atrase și de faima de ascet autentic al duhovnicului adus de la Putna să le fie sfetnic. Obștea creștea ca în poveste, depășind cu mult aștep­tările ctitorului. Peste o sută de maici însuflețeau stupul monahicesc ce-și ducea existența la adăpostul crenelurilor unor ziduri ca de cetate. În lăuntru tăpșan de grădină cerească, cu biserică nouă, falnică, semănând cu bazilica putneană. În jur horeau acareturi multe, unul mai mândru decât altul, toate tocmite cu brațele și mai ales cu iubirea cea dogorâtoare a credinței de niște călugărițe smerite, vrednice, neostenite, multe cu învăță­turi înalte, fericite ca prin „ora și labora” să-L slăvească pe Domnul. Pictau, ciopleau lemnul, grijeau florile și parcul dendrologic, țe­seau, lucrau spornic câmpul, pu­ținul ce li se mai restituise din mo­șia boierească, trudeau în fermă, omeneau ca la mănăstirile de odinioară pelerini și credincioși, pentru care totdeauna se găsea de pus ceva pe masă. O obște cu rosturi bine știute și exemplar rostuite și având în frunte o stareță cu inimă mare și credință puternică, pe vrednica stavroforă Maria Deac. Așa se curgea cu bătaie de ceasornic cea mai mare așezare de maici cu viață de obște a Ortodoxiei româ­nești. Tare se bucura Vlădica Gherasim, care nu știa cum să-I arate Domnului recunoștința pentru acest dar neasemuit.

La Cămârzani, de ajungem, avem impresia că am pășit pe un tărâm al frumuseților rapsodice. Încă o dovadă a verității zicerii celei vechi, că omul sfințește locul. În sinea lui, Vlădica a fost fericit să înveșnicească aici, la ctitoria sa. La mormântul lui, candela recu­noștinței și neuitării nu se stinge vreodată. Nu știu dacă în ceruri, așa cum era nădejdea prietenului mai tânăr, părintele Constantin Hrehor, Vlădica Gherasim se află în Soborul Sfinților. Dar sunt convins că pentru maicile de la Cămârzani, ce au drept temei al viețuirii lor învățăturile sale, Vlădica, modelul cel pururi viu, este un sfânt. Din când în când scoboară pe pământ să vadă cum merg lucrurile în lavră. Ceea ce are în fața ochilor îl fericește. Se citește pe chipul lui mereu senin și mai multă lumină. Și se arcu­iește deasupra comănacului de Avvă, înfrățindu-se cu barba de un alb curat al omătului din creierii munților, o aură, cea a oamenilor cu viață sfântă. Așa a fost acest pământean mărunt la stat, mare la fapt, care, de-ți ieșea îna­inte, nu avea cum să nu-și atragă luarea aminte și să nu fii bucuros că-l vezi. Făptură omenească încuvântată și binecuvântată în duh.