Ghetuțele Ștefaniei

Mă uit la viața mică a nepoatei mele, Ștefania-Ioana, și văd înăuntrul ei un șir lung de vieți, fiecare mai mare, ca număr de ani, decât ea, mirându-mă cum de le poate cuprinde pe toate. Timpul mult al acestora se adăpostește în timpul puțin al unei vieți de numai un an și câteva luni, un timp ce crește văzând cu ochii. D-asta mă și uit cu atâta bucurie la el, ca să-l văd cum crește, ducând cu el înainte chiar timpul vieții mele, despre care credeam că se va sfârși într-o zi. Așa au crezut toți, doar că viața fiecăruia dintre ei a mers mai departe prin viețile celor ce i-au urmat. Și nu doar înainte, ci și înapoi.

Dacă e să iau viața mea ca exemplu, simt cum, odată cu pașii mici ai Ștefaniei-Ioana, umblă prin casa în care locuiesc însuși copilul care am fost. Viața de numai o șchioapă a fiicei fiului meu îi dă vieții mele tot mai încărcate de căruntețe șansa ne­sperată de a se întoarce în copilărie. De-adevăratelea, nu în închipuire. Stau de câteva săptămâni aproape de prag două ghetuțe ce se fac, cu fiecare zi care trece, tot mai mari. Cresc odată cu pașii celei care le-a purtat până spre toamnă, ar putea să le poarte și acum, deoarece, crescând împreună, nu-i rămân niciodată mici, doar că ea mi le-a lăsat mie, știind mai bine decât mine că, odată cu intrarea în sărbătorile de iarnă, eu o să încep să descresc, urmând ca, în Ajunul Crăciunului, să le pot încălța. Îmi vin bine încă de pe acum.

Noaptea, când nu mă vede nimeni, mi le pun în picioare și o zbughesc din lumea copilăriei mele în copilăria mamei, iar de aici, în lumea copilăriei bunicilor și a celorlalte copilării de dinaintea acestora. O ținem așa, din copilărie în copilărie, sprijinindu-ne cu privirea de copilăria Ștefaniei, cea mai proaspătă dintre toate, și atât de mititică încât o poți lua cu ușurință în palmă. Asta și fac, în timp ce puiul de om care-mi poartă numele doarme, o duc, luând-o în palmă, aproape de inimă. Și inima mea începe dintr-odată să chiuie de drag, luând chipul unei inimi de copil. Asta face și mama cu copilăria mea. Tot așa bunica și bunicul, cu copilăria mamei. Un șir lung de inimi de copii încurajate să bată de inima Ștefaniei-Ioana!

Și totul datorită perechii de ghetuțe pe care mi le pun în fiecare noapte în picioare, pășind cu ele înapoi spre timpul copilăriei, dar și înainte, spre viitor, încredințat de copilăria mică a Ștefaniei că viața mea și toate celelalte vieți de până la ea nu se vor sfârși nicicând!