Gingășia – o apologie a simplității

Toate lucrurile cu adevărat prețioase, tainice, formative au o cheie frumos stilizată. Îmi amintesc, bunăoară, cum arăta cheia unei piese de mobilier Boulle: cizelată migălos, prelucrată ca o mică hartă a unei comori, atentă să constituie ea însăși o mostră sau o parte integrantă a sentimentului ultim - de la destinație -, și a câștigului plenar. Ridicată în dreptul ochiului, cheia părea atât de complexă, mă pierdeam efectiv în detaliile confecției executate atât de entuziast și de fin, însă privită de la distanță nu trăda aceeași rigoare tehnică, părea, de altfel, foarte simplă și în armonie, nimic strident, alambicat.

Între gingășie și simplitate există o compatibilitate similară ca cea dintre cheia stilizată și piesa celebrului design de mobilier francez. Gingășia, un cuvânt care era prezent deseori pe buzele bunicilor mei, comportă o nuanță subtilă care precede simplitatea, ca modalitate de a trăi și de a face lucrurile într-o armonie foarte familiară. Această nuanță e tocmai fragilitatea (sentimentul fragilității) ce caracterizează omul gingaș.

Vorbim de nenumărate ori despre simplitate fără să-i cunoaștem resorturile și, mai ales, pașii care o alcătuiesc cu atâta robustețe și o expun atât de vizibilă, de clară, de izbăvitoare și inimitabilă în imediata vecinătate a configurațiilor elucubrante, excentrice și abuzive ale orizontului din post-post-modernitate. Asta pentru că, în societatea noastră, simplitatea e gândită exclusiv în valențe sociologice și psihocomportamentale, înlăturând, fatalmente, dimensiunea spirituală, ortodoxă a termenului, care ar putea reda efectul potențial al re-punerii pe calea libertății inteligente, în comuniune de iubire și cu apartenență la valorile perene și imuabile ale conținutului vieții morale.

Dar gingășia poate fi coordonată de inteligență sau e un dat natural, pregnant în comportamentul uman? Pentru cei care au talantul simplității, gingășia izvorăște cu putere mare și se citește în privire, în gesturi, în cuvintele delicate, podobnice coardelor întinse ale harpei. Iar cei care nu o dețin, ca un dat natural, oricând o pot dobândi prin voință și înțelegere a ei ca necesitate.

Printre corelativele lingvistice ale termenului gingaș avem: în gr. τρυφερότητα (tryferótita), în fr. tendresse, iar în eng. tenderness, toate cu sensul de sensibilitate. Sensibilitate la frumusețea directă a lumii, care în ochii complicatului e inexistentă sau confiscată, inabordabilă din pricina accentului mutabil al pseudovalorilor pe care le slujește. Așa cum spunea Ernest Bernea: „Omul simplu trăiește imediatul înconjurător, dar cu ochii deschiși distanțelor mari ale lumii”, tocmai pentru că simplitatea oferă valori stabile, tari, în durată și în esență. Aceste valori sunt de multe ori vizibile, dar nu și la îndemână, întrucât necesită exercițiu, dinamică spirituală și intelectuală în procesul de identificare și întrepătrundere cu ele. De cealaltă parte, pseudovalorile sunt gratuite, seci, la îndemână, colectiv simțuale, nu presupun nici un instructaj. Ele se aglutinează cu un anumit extremism existențial.

Simplitatea, prin valorile care angajează eforturi serioase, oferă echilibrul necesar meditației și rugăciunii. Deci, ca să ajungem la simplitate, trebuie să parcurgem, uneori, cărările abrupte ale tentației de a prelua, fără efort, pseudovalorile care rivali­zează cu discernământul însuși. A trăi simplu e o mare revelație, pentru că bogăția simplității e chiar bogăția conștientizării directe, eliminând instanțele fi­listine și presiunile ideologice ale lumii, asumând, astfel, sentimentul că omul e opera lui Dumnezeu, așezat într-un cadru deloc străin (creația lumii în ansamblu), din care trebuie să preia doar ceea ce îl poate îndumnezei, și nu ceea ce îl înome­nește și mai mult și îl înrădă­cinează în efemeritatea și neîmplinirea unor structuri și ierarhii imperfecte.

Întrucât o singură cetate e perfectă, omul trebuie să învețe de aici să locuiască în ea, să fie înveșmântat adecvat (Matei 22, 12), să poarte cheia frumos stilizată a faptelor bune, ca una demnă de ușa Împărăției. Gin­gășia, duioșia, delicatețea, sensibilitatea care denotă pros­pețimea și gustul dulce (al vorbelor, al gesturilor, al prezenței) au contribu­țiile lor la o viață în orizontul simplității, ajutând cu procente semnificative la forma pe care o dăm cheii proprii, aș spune chiar că intonează faptele noastre, căci care ar fi temeiul, dacă zâmbetul nu ar însoți mâna întinsă către celălalt?!