Graba de a face binele

Am auzit mulţi oameni în jurul meu plângându‑se că timpul nu le mai ajunge pentru a face ceea ce‑şi propun. Şi eu văd că prea adesea nu mai am timp suficient să duc la bun sfârşit anumite lucruri, pe care aş fi dorit tare mult să le realizez. Dar mai văd că a face o astfel de constatare nu e deloc un lucru plăcut şi nici liniştitor. Ba mai mult, senzaţia că timpul este prea scurt îţi produce o anumită nelinişte. Iar neliniştea te face să te grăbeşti. Să te grăbeşti în tot ce faci. Şi în general să trăieşti sub zodia grabei. Acesta este şi tabloul vieţii cotidiene pe care îl contemplăm în toate acţiunile noastre, în forfota oraşului, în viaţa socială şi politică etc. Dar grabă nu este doar ce se vede; nu sunt grăbiţi doar cei ce se află într‑un du-te‑vino întreaga zi. Sunt grăbiţi şi cei care în cea mai mare parte a zilei sunt statici. Aici există o senzaţie insuportabilă de grabă lăuntrică, care pare să se fi sălăşluit până în oasele omului. E o stare ce nu‑i dă voie să se liniştească nici măcar atunci când stă. Pentru că simte într‑un fel nelămurit că nu mai ajunge undeva, sau că ratează ceva. Dar aceasta nu cumva este chiar sursa stresului nostru zilnic?

Aceasta ar fi explicaţia pentru care, pe de altă parte, graba, în mod paradoxal, te împiedică să faci multe alte lucruri, să pierzi alte prilejuri foarte importante. Oare ţie nu ţi s‑a întâmplat ca, din pricina grabei de a face ceva, să ajungi să refuzi o persoană aflată în nevoie, să nu acorzi atenţia necesară soţiei tale, soţului tău, copilului tău, prietenului tău? sau să faci aceste lucruri, dar cu neplăcere sau indiferenţă, astfel încât să nu ai nici o satisfacţie şi nici o bucurie din ceea ce făptuieşti? sau să le faci prost? Aşadar, e limpede că graba te împinge să faci lucruri, dar să le faci cum nu trebuie şi când nu trebuie, şi te predispune la ignorarea multor altor fapte foarte însemnate pentru sufletul tău şi pentru oamenii cei mai apropiaţi. De aceea, poate, din pricina grabei omul capătă un confuz sentiment de neîmplinire şi o anume neîncredere în viaţă, în ce‑i va aduce ziua de mâine, pentru că nu reuşeşte - chipurile! - să facă tot ceea ce‑şi propune el acum. Omul grăbit este de fapt un rob al grabei. Şi aici trebuie să mai amintim că, în ciuda beneficiilor însemnate aduse omului, o contribuţie însemnată la creşterea grabei o au şi tehnologiile moderne. Aş afirma că, dacă s‑ar putea vorbi de un „ritm” al grabei, acesta este cu siguranţă imprimat de tehnologie.

Dar cum depăşim această problemă? În general ţi se recomandă să nu te grăbeşti sau să te relaxezi, pentru a ieşi din această stare de‑a dreptul bolnăvicioasă. Dar ce, parcă te poţi relaxa atunci când graba te mână de la spate?

În acest sens, am citit de curând un text al arhim. Ioan ­Krestiankin, care m‑a luminat în această privinţă şi mi‑a transmis foarte mult optimism. În primul rând reuşeşte să identifice sursa grabei, care nu este doar a mea sau a ta, ci a întregii lumi. Pentru el cauza grabei nu este una de natură psihologică, ci spirituală. Graba omului modern nu poate fi un fenomen firesc, ci mai degrabă o stare cu vădită înrâurire demonică, potrivit Scripturii care zice: „Vai vouă, pământule şi mare, fiind­că diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apoc. 12, 12). Aceasta este sursa goanei nebune a lumii. Pentru că în curând se va pune capăt stăpânirii diavolului, acesta caută ca prin iureşul grabei, prin ameţeala ei, să facă părtaşi pieirii cât mai mulţi oameni. Pentru că cine are de suferit în vremea grabei, dacă nu făptuirea binelui? Când să te mai gândeşti la bine, şi mai cu seamă când să‑l mai faci, în mijlocul goanei după cele materiale? Viaţa este prea aglomerată!

Totuşi, în opinia părintelui Krestiankin, cu nimic nu putem stăvili graba lumii decât prin „graba de a face binele”. Cum aşa, şi la bine să ne grăbim acum? s‑ar putea obiecta. Rapiditate de a face binele nu este, însă, rodul unei mişcări haotice, stresate şi lumeşti, ci semnul unei deosebite înflăcărări a duhului, al unei autentice maturizări duhovniceşti. Această înflăcărare luminează mintea ca să vadă prompt ce bine trebuie făcut, astfel încât cei din jur să fie ajutaţi atât material cât şi spiritual, fie cât de puţin. Să facem grabnic binele şi întrucât viaţa este scurtă. Pentru că, afirmă părintele, „cel ce nu se va grăbi să facă binele, acela nu‑l va mai săvârşi”. Cât de profundă şi adevărată este această observaţie! Câte ocazii de a face binele nu am pierdut din pricina grabei sau a ezitării noastre! De aceea, încheie prin a spune un cuvânt cu adevărat profetic: „În lumea noastră poate fi bună doar o persoană fulgerător de bună”.