Gratii privirii lui Dumnezeu

Roger Scruton, filosof şi scriitor britanic, în 1998 publica lucrarea "Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi", în care invoca necesitatea redescoperirii şi afirmării sacrului în lumea contemporană, evaluând critic consecinţele nefaste ale pretenţiilor Iluminismului în cultura înaltă. Capitolul al optulea al lucrării, "Avangarda şi kitschul", pălmuind devierile din arta contemporană, îşi aruncă privirea competentă şi în spaţiul iconografiei, denunţând obiceiul de a încadra icoana în ramă.

Rama creează distanţă, impune limite, defineşte, instituie bariere, separă două lumi, depărtează prin gratii. Icoana revarsă lumea lui Dumnezeu în lumea noastră, umple timpul nostru de timpul vindecat al Împărăţiei şi spaţiul separator îl unifică. Privirea lui Dumnezeu Se extinde iubitor către noi, iar lumea zdruncinată de păcat şi sub imperiul dilemelor urcă în icoană. Jean-Luc Marion aprecia în acest sens că "din icoană omul se simte privit, se simte văzut, din icoană îl priveşte o faţă, o altă lume. Prin icoană două priviri se încrucişează". Din icoană omul este apelat de privirea lui Dumnezeu, chipul dumnezeiesc îl interoghează mântuitor pe om, îl cercetează, îl oblojeşte, îl cuprinde şi-l îmbrăţişează spunându-i: "Încearcă să înţelegi că Eu te iubesc!" (pr. Dumitru Stăniloae). Când intervine rama în icoană deja funcţia icoanei este deviată. Privirile trec prin ramă, lumile sunt delimitate, Împărăţia e fragmentată, devine ermetică. Icoana e o teofanie în lumea aceasta, face conştientă prezenţa lui Dumnezeu printre noi. De aceea este potrivit ca o icoană să nu fie semnată de iconograf. Marginile icoanei nu delimitează şi nici nu separă, au perspectiva deschisă, ele nu închid nimic, nu restrâng şi nici nu exilează.

Ethosul Bisericii ortodoxe a respins sculptura, materia care nu trimite spre Dumnezeu, ci închide în ea. Icoana transpare lumea lui Dumnezeu, o revarsă, sculptura restrânge, închide, mărgineşte, rămâne captivă lumii acesteia. André Scrima în lucrarea "Ortodoxia şi încercarea comunismului" remarca acest aspect: "Sculptura circumscrie, limitează, defineşte prin epuizare subiectul reprezentat. Acesta devine profan şi nu mai poate întreţine zona de mister." Icoana nu încremeneşte în materie, nu taie şi nici nu decupează. Icoana nu operează cu mărimi sau cantităţi, ea conţine în sine o întreagă lume. E lumea Împărăţiei. Ea nu decupează un eveniment şi nu încremeneşte în el. Ea rezolvă spaţiul şi timpul. Spaţiul ei e comunional, timpul e veşnicie. Icoana se dilată în lumea noastră, ridică omul în lumea ei, îl face părtaş tainei, îl asumă. Sculptura devine un obiect printre altele, o cantitate lângă alta, prizonieră formei şi definiţiei.

Andrei Pleşu publica săptămânile trecute un articol "Iubire şi idolatrie", garantând diferenţa prin relaţia de continuitate, relaţia de participare între cei ce se iubesc: "Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul." Raportată la lumea icoanei, diferenţa e validată, conturându-se şi mai bine. Icoana, dincolo de multe alte aspecte, nu este idol şi pentru faptul că nu rupe relaţia şi face ca Dumnezeu şi omul să se îmbrăţişeze. Dumnezeu coboară la om, iar omul urcă în icoană.