Grigore Ilisei și darul unei aniversări în duh filocalic

Scriitorul Grigore Ilisei și‑a serbat duminică, 16 noiembrie a.c., cu anticipație, aniversarea zilei de naștere, la Mănăstirea Văratec, în Ținutul Neamțului, unde a lansat volumul recent apărut la Editura Doxologia, Agapia și Văratec, cele două sate mănăstirești ale României, dedicat celor două vetre monahale. Cartea este rodul unei iubiri vechi și statornice care l‑a purtat iarăși pe scriitor spre aceste locuri. Întoarcerea lui poartă semnul continuității, al legăturii sale adânci cu frumusețea și duhul monastic ce i‑au modelat de multă vreme sufletul.

De altfel, obișnuit cu viața monahală din preajma Mănăstirii Slatina, voievodala ctitorie din Ținuturile Fălticenilor, pe care o considera un adevărat reper al formării sale sufletești, scriitorul a privit întotdeauna aceste locuri încărcate de istorie și spiritualitate cu profund respect.

Slatina, măreața zidire a lui Alexandru Lăpușneanu, revine în amintire prin mărturia recentă a unui monah erudit din Athos. Acesta mi‑a spus că voievodul ar fi cel mai mare ctitor și binefăcător al așezămintelor athonite dintre toți domnitorii români. Informația m‑a pus inițial pe gânduri, dar, în urma argumentelor solide, întemeiate pe numeroasele daruri și danii ale lui Lăpușneanu și ale doamnei Ruxandra, am primit‑o cu smerenie.

Astfel, obișnuit cu Ținuturile Filocalice ale Stânișoarei și ale Mănăstirii Slatina, Grigore Ilisei a descoperit de timpuriu, mai precis din primul an al căsniciei sale cu doamna Ecaterina, mănăstirile Agapia și Văratec, care i s‑au așezat pentru totdeauna în inimă. Și una, și cealaltă l‑au cucerit prin frumusețea lor. Nu este singurul care a poposit în vetrele monahale, dăruind lumină din ceea ce a primit de la Dumnezeu, însă el se remarcă printr‑o abordare eseistică pătrunsă de afectivitate și reflecție.

Anumite observații desprinse din realitate se împletesc în scrisul său cu meditații profunde. Apropiat de tradiție, este, totodată, un autor care readuce în actualitate frumuseți în parte uitate. De aceea, în evocările sale apar portrete de ierarhi și preoți, de monahi și monahii, iar descrierea locurilor este impresionantă, inspirată de tonurile pădurilor de brad și fag și de farmecul unic al peisajului moldav. Scrierile sale exprimă întotdeauna o vibrație personală, asemenea unei taine împărtășite celor ce pot să asculte cu inima.

Sfântul Părinte Cleopa spunea, la un moment dat, că trebuie păstrate doar pentru sine tainele și bucuriile lăuntrice. Era cuvântul unui om duhovnicesc care se temea că prin mărturisirea lor s‑ar putea pierde. Dar sunt, iată, și oameni care împărtășesc astfel de trăiri, luminând prin ele pe alții, și care pot fi la rândul lor învățați de cei ce le primesc. Grigore Ilisei este unul dintre acești oameni. În felul său, se așază în prelungirea liniei deschise de Ion Creangă, cel care a evocat atâția monahi cu ochiul său limpede și un umor sănătos. Ilisei duce mai departe această tradiție, adăugându‑i sensibilitatea lui proprie.

Astfel, el creează, inspirându‑se de la mari înaintași, o prea frumoasă atmosferă care se risipește încet în lumea de azi: lumea satului, a mănăstirilor, a bisericii și a familiei de odinioară. Este limpede că Sadoveanu i‑a fost un far, prin felul în care a zugrăvit Moldova, monahismul și frumusețea fără de margini a lumii vechi, în cărți precum Baltagul, Frații Jderi, Creanga de Aur etc. Dacă la Sadoveanu mănăstirea apare ca un spațiu arhetipal și legendar, Grigore Ilisei ne propune o privire contemporană, marcată de o atenție vie la detalii și îmbrăcată într‑o limbă română caldă, limpede, aleasă.

Probabil că l‑a inspirat și Nicolae Iorga, care a străbătut pe jos toate mănăstirile mari și mici ale țării. De la astfel de spirite, un scriitor învață nu doar să creeze personaje, ci și să readucă la viață o atmosferă care se depărtează treptat de realitatea vieții cotidiene, deși rămâne vie în sufletul celor care privesc spre veșnicie, nu doar spre clipele trecătoare. Dacă Grigore Ilisei s‑a inspirat din anumite lucrări cu caracter istoric și documentar, precum operele cunoscutului Nicolae Iorga, el a adăugat mereu un filon de evlavie blândă și o reverență profundă pentru acest patrimoniu spiritual.

Un alt scriitor român preocupat de mănăstirile noastre este Gala Galaction, care a scris despre întâlnirea omului modern cu tot ceea ce este duhovnicesc. Am putea folosi formula consacrată: sacru și profan. Foarte mulți oameni din lumea modernă s‑au întâlnit cu sacralitatea pe care el o propune. Observăm astfel și atenția domnului Ilisei față de oamenii credinței, indiferent cine sunt ei, iar reflecțiile sale constituie un profund act de prețuire pentru aceștia.

Ținuturile Neamțului datorează mult și scriitorilor Cezar Petrescu și Calistrat Hogaș. Călătoriile lor prin munți, schituri, sate și locuri binecuvântate au constituit adevărate popasuri spirituale. Filele scrise de ei mărturisesc până astăzi că au întreprins nu doar niște peregrinări, ci autentice pelerinaje spirituale și literare. Ei au încercat să privească și viața interioară a mănăstirilor.

Dacă ar fi să ne oprim acum asupra celor care au poposit la Văratec și Agapia, ne‑ar trebui un spațiu și un timp pe măsura importanței lor pentru monahismul românesc. De aceea, am evocat doar câțiva mânuitori ai condeiului, pentru a reface legătura cu tradiția literară de altădată până în vremea noastră.

Domnul Grigore Ilisei continuă acest fir cu naturalețe. Este, pe de o parte, o moștenire care vine de la înaintașii săi, dar pe de altă parte și o revelație, pe care eu o așez - ca orice altă realizare a unui scriitor sau a unui om dăruit lui Dumnezeu - în rândul darurilor primite prin lucrarea harului. Un om care nu este inspirat nu poate lucra niciodată sub aripa îngerului. Stilul său cald, apropiat de oamenii de cultură, dar și de oamenii simpli, îi face pe aceștia să cultive o vibrație interioară care rămâne multă vreme după ce lectura s‑a sfârșit.

Grigore Ilisei surprinde, cu multă claritate, viața monahală actuală. Desigur, domnia‑sa se îndreaptă îndeosebi spre aspectele culturale, dar nu le lasă cu totul în umbră pe cele care privesc viața filocalică, lăuntrică. Abordarea sa este călăuzită pretutindeni de o dorință și o perspectivă integratoare.

Astfel, a reușit să strângă în scrierile sale biserica, arta, istoria și cultura, legându‑le într‑o voce coerentă și plină de armonie. Devine astfel sacru sau sfințit prin credința sa mărturisită, zic eu, tot mai evident, dar și prin astfel de fapte. Prin aceste texte despre viața mănăstirilor, domnul Grigore Ilisei descrie harta spirituală a României - una chiar extinsă, întrucât a scris adeseori și despre vetre bisericești de dincolo de hotarele țării, clădind și nu năruind.

Dacă unii au privit aceste locuri prin prisma istoriei, Grigore Ilisei vorbește despre o dimensiune vie, având inima și ochii sensibili și atașați acestor locuri. Mănăstirile nu rămân astfel doar repere ale Moldovei vechi, ci sunt purtătoare ale unei continuități actuale, în care tradiția se transmite prin oameni, prin monahi, dar și prin cei care întregesc viața acestor mănăstiri. Mănăstirile sunt adesea socotite locuri ale înțelepciunii și ale inițierii, refugii de liniște. Ele ne cheamă la un drum interior, la o căutare a sinelui. Vocația lor s‑ar putea rezuma prin dictonul: Cunoaște‑te pe tine însuți!

Acum, la ceas aniversar, se cuvine să împărtășesc cuvinte de apreciere pentru scrierile sale, pentru atitudini, pentru frumusețea celor descrise: păduri, potecile care sunt cărări către Împărăție, luminișuri și pentru tot ceea ce devine lumină și frumusețe nepieritoare. În același duh, Grigore Ilisei ne vorbește totodată și despre armonia de altădată, dar și despre armonia pe care se cuvine să o cultivăm mereu în viața noastră.