Grija omului şi grija preotului

De multe se îngrijeşte omul, mai ales în zilele noastre. Acum însă, spre deosebire de timpul în care s-a scris pasajul rostit în această duminică, omul chiar crede că-şi poate mări statura, poate deveni mai frumos şi că toate sau, ca să nu fim prea duri, aproape toate se reduc la bani. Lumea bazată pe circuitul banilor, care nu au chip şi "miros" este în consonanţă perfectă cu ceea ce îşi doreşte duşmanul şi stăpânitorul ei.

Omul nostru tinde spre altceva decât spre aproapele său - cel pe care îl are în faţă. El preferă un personaj ideal, un caracter "nobil, punctual, bine crescut şi jovial", dar cu desăvârşire inexistent. Actorii vieţii, care reuşesc să interpreteze simultan rolurile pe care am îndrăznit să le pun între ghilimele, au succes în carieră şi printre semeni, indiferent de domeniul în care ar activa: financiar, industrial, spiritual-educaţional etc. Dar de ce spun actorul?! Oare nu sunt oamenii din jurul nostru, cei de care ne place şi cei care s-au realizat, oameni ai viitorului, pionierii societăţii?!

Da, odată cu trecerea veacurilor şi cu nevoia Bisericii de a primi, accepta şi educa, sisific, mulţimile împinse spre ritul bisericesc de valul tradiţiilor, am ajuns să nu distingem creştinii de necreştini. Dacă odinioară, în timpul Părinţilor Apostolici, creştinii se deosebeau de păgâni prin faptul că nu se urau între ei, nu îşi omorau pruncii în pântece, nu se dedau beţiilor şi altor patimi, de la un anumit timp, şi din păcate nu de curând, creştinii nu se mai deosebesc de păgâni, fiindcă au devenit, la rândul lor, păgâni, cel puţin în ceea ce priveşte acţiunile amintite mai sus. Astăzi, grija omului nu mai constă în procurarea mâncării sau a băuturii, ci în ceea ce se considera absurd în Evanghelia după Matei, fiind lăsat la urmă, ca un lucru de la sine înţeles.

Atunci când încerci să relatezi cuiva despre absurditatea unor acţiuni pe care le facem în fiecare zi şi le considerămn fireşti, te poţi pomeni cu o privire înduioşătoare şi înţelegătoare, urmată de o perioadă, cât mai lungă, de lipsă de interes faţă de tine. Sigur că este mai comod să faci "ca la Roma", dacă tot ai ajuns "la Roma", iar atunci când îţi dai silinţa să înţelegi lucrurile, împărtăşindu-le şi altora, nu poţi fi decât ostracizat.

Cuvintele Mântuitorului despre "sabie" şi războiul "între părinţi şi fii", în legătură cu primirea cuvintelor Lui sunt trecute adesea cu vederea. Nu ne convine să lăsăm la o parte familia de dragul unor idei, că doar suntem chemaţi la dragoste şi împăcare, nu?! Astăzi, sub influenţa diferiţilor factori, laici şi religioşi, mai ales străini, suntem gata să ne răzoim cu oricine ar pune la îndoială relaţia noastră cu membrii familiei, indiferent de gradul de religiozitate al acestora. Într-adevăr, ideal este ca "toată casa" să fie botezată, adică să fie creştinată, în cel mai profund sens al cuvântului. Dar acest lucru a ajuns să fie un deziderat care, din păcate, poate fi auzit mai mult în cuvântări sau îndemnuri decât aplicat în comunităţi.

Vrem sau nu vrem, ajungem din nou la problema abandonului comunităţii, a închiderii familiilor în casele lor, împreună cu creştinismul şi duhovnicia de care dau dovadă sau pe care le demonstrează.

Chiar dacă preotul de astăzi are multe griji care îl deosebesc de preoţii de odinioară, având în vedere schimbarea societăţii în care păstoreşte, grija lui nu poate să nu fie îndreptată, în primul rând, spre trezirea celor adormiţi cu mintea. Mă refer, în primul rând, la creştinii care au încredere în preot, la enoriaşii parohiilor, care vin la biserică, fiindcă îşi dau seama, chiar dacă nu pe deplin conştient, de visul în care trăiesc. Trezirea omului nu se face uşor, cu siguranţă. Dezobişnuirea de modul de viaţă poreclit "creştin", anticomunitar-izolaţionist, este piatra de încercare a pescarilor de oameni din zilele noastre.

În afară de dificultăţile inerente acestui demers, aproape imposibil, problema cea mare este aceea a propriei treziri, a deşteptării din somnul comun al societăţii. Înotul împotriva curentului este şi a fost întotdeauna sportul inerent al creştinului şi aceasta ar trebui să ne încurajeze pe toţi, indiferent de chemarea şi darul nostru, ca să putem ajunge la malul atât de sperat.