Grijile vieţii şi Împărăţia

Atunci când vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul face diferite asemănări cu lucruri care ne înconjoară sau cu acţiuni cu care suntem obişnuiţi. Încercăm să înţelegem aceste asemănări (cu bobul de muştar; cu aluatul care dospeşte; cu oaia cea pierdută; cu drahma cea pierdută) şi, chiar dacă ne sunt explicate şi de sfinţii care au înţeles cu duhul aceste pilde, nu reuşim să le ţinem în inimă. Chiar dacă revin, poate obsesiv, la felul în care reuşim noi, ca oameni, să răspundem chemării lui Dumnezeu (sau mai bine zis nu reuşim…), aş vrea să ne oprim asupra acestui aspect.

Ce înseamnă grijile vieţii? Oare un om care este convins (crede) că Dumnezeu îi guvernează viaţa ar mai sta să se îngrijească pentru cele ale traiului, în loc să-L contemple pe Dumnezeu? Presupun că este doar o întrebare retorică. Mântuitorul ne mai ruşinează o dată atunci când face corelaţie între puterea magnifică a cuiva (care ar putea muta munţii) şi credinţă. Rezultatul nostru ar fi, în mod evident, că nu avem credinţă nici cât un grăunte de muştar. Şi atunci, cum putem ajunge în Împărăţie? Cum putem scăpa de grijile vieţii, care ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu?

Răspunsul la această întrebare şi-l va da fiecare creştin, în cămara în care se roagă. Într-adevăr, comparaţiile pe care le face Iisus cu Împărăţia, prin multitudinea lor, vor să sugereze că fiecare om poate ajunge la Împărăţie, şi nu încetez a aminti că aceasta este tocmai "înlăuntrul" nostru, în felul său, unic. Bucuria găsirii acestei Împărăţii însă poate fi redată şi, de aceea, se şi aseamănă cu găsirea oii pierdute sau a drahmei.

Chiar dacă ne dăm seama, foarte clar, că nu putem adăuga un cot la statura noastră, totuşi foamea şi setea zilnică, dar şi mofturile care se schimbă odată cu moda ne fac să-L lăsăm pe Dumnezeu pentru "mai târziu".

Pentru omul necredincios astfel de probleme nici nu există, dar pentru cel credincios (sau să zic omul care încearcă să creadă) grijile zilnice îl fac să sufere, pentru că el şi-ar dori să facă ceea ce făceau sfinţii, să trăiască aşa cum trăiau pustnicii sau pelerinii isihaşti, dar se confruntă cu mărunţişurile zilnice, care nu-i permit nici măcar să-şi facă pravila de rugăciune.

Sigur că se poate spune că există oameni care reuşesc să le facă pe toate, iar cei care spun că le este greu ar fi poate prea comozi. Aici însă vedem, o dată în plus, că fiecare persoană primeşte harul şi conlucrează cu Dumnezeu, în funcţie de personalitatea sa. Sigur că ne place ideea că toţi oamenii botezaţi, primind o educaţie creştină, ar ajunge sfinţi, numai că realitatea ne contrazice foarte evident. Paşii noştri spre Dumnezeu reprezintă o taină, taina Bisericii, ca adunare a celor care au reuşit să păşească pe cărarea spre Împărăţie.