„Habemus papam“ - un film care revine în actualitate

Recentul film al lui Nani Moretti, „Ha­be­mus papam“, pre­zent în compe­tiţia din 2011 de la Cannes şi pe care l-am putut vedea anul trecut pe ecranele noastre, revine zilele acestea într-un mod neaşteptat în actualitate.

Filmul este o meditaţie dulce-amăruie, ponderat critică şi ponderat simpatetică, asupra con­diţiei (sociale) a Papei, văzut nu atât ca un întâistătător, cât ca un prizonier al sistemului ierar­hic şi birocratic, în care orice intervenţie umană, chiar de la cel mai înalt nivel, este sortită eşecului.

Investigaţie asupra papa­lităţii şi ierarhiei catolice, vă­zută de regizor ca nişte instituţii depăşite, filmul este, mai degrabă, o înscenare de investigare. Pentru că Nani Moretti (re­gizor şi scenarist) nu ope­rea­ză ca un jurnalist însetat de scan­dal, ci inventează mici po­veşti, pornind de la viziunea despre papalitate a intelectuali­tă­ţii de stânga. Papa şi cole­giul de car­dinali sunt, pentru Nani Moretti, nişte oameni simpli, destul de inocenţi şi izolaţi, prinşi într-un angrenaj ana­cro­nic mult mai mare decât ei şi imposibil de controlat. Sin­gura lor valoare, care nu le poate fi din principiu refuzată - şi Moretti respectă cu sfinţenie acest prin­ci­piu -, este aceea de oameni. Oa­­meni cu griji şi neputinţe mă­runte, o adunătură de bă­trânei sau de tineri fără vârstă osificaţi în tabieturi.

Ne aflăm în Palatul Vatica­nului, în perioada alegerii noului Papă - perioadă în care consiliul de cardinali electori este izolat în marele palat, fără dreptul de a avea contacte cu lumea. Lipsiţi de conştiinţa pute­rii cu care au fost învestiţi, cardinalii, conduşi din umbră de un purtător de cuvânt al Înaltului Scaun (interpretat impresionant de marele actor polonez Jerzy Stuhr) se plictisesc în azilul de lux în care au fost „sechestraţi“. Confruntarea cu un moment dificil îi scoate pe toţi din funcţiune: ca urmare a unei crize de conştiinţă, proaspăt alesul Înalt Prelat refuză să-şi preia atribuţiile: se simte nevrednic pentru o funcţie atât de mare. Apreciat iniţial ca virtute a smereniei ori ca formulă retorică de colectivul elector, refuzul papal este, însă, de neclintit, iar noul ales va face totul ca să evadeze din noua învestitură, declanşând un val de întâmplări comice, tratate cu decenţă şi discreţie de regizor şi de actori.

Aşa cum îl vedem pe ecran, noul prelat (interpretat foarte uman de Michel Piccoli, la 86 ani) nu se distinge cu nimic de un bătrânel respectabil, care-şi poartă cu demnitate vârsta şi omenia.

Refuzând virulenţa sarcastică a lui Fellini, vitriolurile lui Bunuel, dar şi ateismul demascator al unui Kawalerowicz (din „Maica Ioana a îngerilor“), Nani Moretti alege (ca de obicei) buna cuviinţă, bunul gust şi măsura. Dacă primii doi cineaşti vedeau instituţia Catolicismului în tonuri ironic-caustice, desfă­şurate în ample parabole ale aberanţei şi decăderii, Nani Moretti abordează un ton de­taşat- „realist“, construit însă pe o osatură ideologică de stânga.

Implicându-şi personajele în poveşti simple, înduioşător-a­mu­zante, cineastul italian îşi concentrează atenţia pe observarea chipurilor şi a gesturilor. Aici se află valoarea cea mai consistentă şi inatacabilă a filmului. Rezultă două portrete psi­hologice colective - al concla­vului de cardinali electori, „prizonieri“ ai Catedralei Sfân­tului Petru, şi a mulţimii pe­le­rinilor din faţa catedralei, care aş­teaptă anunţarea noului Papă.

Nucleul comic al filmului - pentru că este, în esenţă, o comedie melodramatică -  este confruntarea dintre Papă şi un psihanalist, chemat să vindece urgent depresia noului prelat. Dialogul terapeutic este sa­vuros, mai ales că se desfă­şoară în asistenţa întregului „sfânt conclav“. Strălucitor şi debordând de energie, psihanalistul (interpretat de regizor) e adoptat treptat ca prieten de colectivul de cardinali, devenind şi an­tre­norul lor sportiv, şi geriatrul, şi psihoterapeutul acestora. Psi­hanalistul lui Nani Moretti ştie mult mai multe, este mult mai viu, mai adaptat la realitate şi mai simpatic decât Papa - aceasta este morala filmului. S-o numim de stânga? S-o numim reducţionistă?

Filmul nu este totuşi tezist. Psihanaliza, ca panaceu pentru crizele catolicismului - pare să fie morala sa. Dar ideologia sa rămâne în umbră, de aceea poate fi vizionat ca o comedie dulce-amăruie, perfect echilibrată dramatic, armonioasă vi­zual, care nu va isca scanda­luri, dar, cu siguranţă, discuţii.