Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Hainele călugărești
Una dintre temele recurente ale reflecției părinților deșertului vizează posesiunile materiale. Cum gestionăm ceea ce avem și cum reușim să nu ne atașăm inima de diversele bunuri. La avva Pamvo (6) se găsește un cuvânt (reluat, de altfel, și de avva Isaac, preotul de la Chilii). Bătrânul a zis: „Călugărul trebuie să poarte o astfel de haină, încât, dacă ar arunca-o din chilie, ar rămâne acolo trei zile și n-ar lua-o nimeni”.
Nu întâmplător alege avva Pamvo să vorbească despre haine, pentru că ele nu sunt niciodată doar niște obiecte oarecare, ce au o funcție practică. De fapt, dincolo de utilitate, hainele au o semnificație simbolică, sunt o declarație, mai mult sau mai puțin conștientă, despre noi înșine. Călugării se îmbracă într-un anumit fel, iar fiecare piesă pe care o poartă are o funcție simbolică. Toate împreună alcătuiesc mărturia apartenenței la cinul monahal și le amintesc călugărilor de voturile depuse și tipul de viață pe care și l-au asumat.
Îmbrăcămintea are o forță simbolică, nu doar pentru a desemna apartenența la un grup, ci pentru oricine pune o haină pe el. În mod firesc, oamenii au tendința de a se înfrumuseța, de a controla aparențele, de a transmite anumite mesaje cu hainele pe care le poartă. În perioada medievală, în comunitățile armenești, îmbrăcămintea trebuia să corespundă nivelului de bunăstare al familiei. Nu aveai voie să te îmbraci cu haine care să depășească statutul tău. Astăzi, o asemenea interdicție pare abuzivă și radicală. Atunci se justifica prin faptul că e mai important să investești în lucrurile esențiale, care eventual chiar să te ajute să îți sporești averea, decât să plătești pentru o aparență strălucitoare, dar în fond mincinoasă. Se propunea, așadar, un tip de echilibru între exterior și interior.
Raportarea la îmbrăcăminte în lumea monahală nu este cu mult diferită, și asta dintr-un motiv foarte simplu: călugării sunt oameni și se luptă cu tarele umanității lor, mult timp după ce au făcut gestul radical al separării de lume. Prin urmare, în mod obișnuit, și călugării vor avea tendința să poarte haine bune, strălucitoare, scumpe, în limitele impuse de codul vestimentar monastic. Probabil că nu este nimic condamnabil în asta, e ceva foarte omenesc. Nu este condamnabil, dar cu siguranță nici atitudine călugărească nu este, în conformitate cu sfatul avvei Pamvo.
Să fii călugăr înseamnă să te separi radical de lume, iar asta implică și renunțarea la orice fel de aparențe măgulitoare, la încercarea de a-ți construi o imagine flatantă, convingătoare, atrăgătoare. Acest tip de renunțare este scurtătura către libertate, pe care o propune avva Pamvo când zice că hainele pe care le poartă călugării ar trebui să poată sta afară trei zile, fără ca cineva să fie interesat în vreun fel de ele.