Halloween-ul, copilul şi modificarea percepţiilor

Socotesc că orice părinte este interesat de o cât mai buna cunoaştere şi educaţie a copiilor săi. Unii fac asta fără o strategie anume, doar în virtutea iubirii părinteşti fireşti, alţii documentându‑se, citind, căutând cele mai bune principii şi metode de aplicarea acestora, iar alţii – din lipsă de timp – plătesc profesori şi pedagogi să facă ceea ce ei înşişi nu mai ajung să facă. Şi toţi, fără excepţie, dorim rezultate în această direcţie. Uneori, însă, le căutăm defectuos sau punem un accent unilateral pe rezultate sau, din pricina unor complexe, căutăm o reuşită facilă.

O astfel de perspectivă am întâlnit, din păcate, inclusiv într‑o carte scrisă de doi psihologi consacraţi, de la care te‑ai fi aşteptat la ceva mai profund şi vizionar. Dincolo de cercetări bine-venite în privinţa funcţionării creierului, a neuronilor în oglindă sau a dinamicii emoţiilor, cartea Creierul copilului tău, semnată de Daniel J. Siegel şi Tina Payne Bryson, ca orice lucru întemeiat pe o perspectivă materialistă şi antropocentrică, sfârșește într‑o previzibilă fundătură.

După cum se ştie, copilul are nevoie uneori de o atenţie specială, de mângâiere, chiar şi de rezolvarea unor stări de anxietate. Iată un exemplu preluat din cartea de mai sus, unde un tată, al cărui copil se plânge că nu poate dormi întrucât i‑e frică de mumii, este sfătuit să‑şi scoată copilul din această stare printr‑o metodă inedită, făcând mumia simpatică! Adică, tatăl îi va sugera copilului să împodobească mumia, în imaginaţie desigur, cu un tutu, cu o şapcă şi cu nişte ochelari de scafandru, potrivit principiului: „În loc să ignori şi să negi… încearcă să‑l faci să observe şi să preia controlul asupra imaginilor”! Dar, domnule, aici e toată nebunia! Dimpotrivă, departe de a controla, copilul e lăsat pur şi simplu pradă fantasmelor. În acest caz micuţului i se aplică doar o formă de desensibilizare faţă de o imagine care provoacă groază sau repulsie în mod firesc. Pentru că orice om cu o sensibilitate normală reacţionează distinctiv. Nu poţi să faci o mumie simpatică decât dacă renunţi la evidenţe şi inversezi scara valorilor. Însă tu faci asta ca să nu pari un ignorant sau un contestatar, ca un adevărat promotor al unui nou mit: să nu negi! Cum? Doar pentru că aşa au spus unii? Dar toate culturile lumii se întemeiază deopotrivă pe afirmaţii şi pe negaţii, ca şi limbajul de altfel. Binele este afirmat, iar răul respins. Altfel, eliminarea negaţiilor ar produce o indistincţie între bine şi rău, care atrage după sine pierderea sensului, adică moartea spiritului. Totuşi, s‑ar putea admite refuzul negaţiei, dar printr‑o afirmaţie într‑un plan superior, de tipul încredinţării în mâinile lui Dumnezeu, care risipeşte orice imagine ameninţătoare, neplăcută etc. Însă viziunea cărţii cu pricina nu merge pe această cale.

Vedem că aceeaşi metodă a „mumiei simpatice” se aplică şi la nivel social, în cadrul invaziei subculturale păgâne, care a reuşit în ultimii ani să modifice percepţia tradiţională a valorilor pe baza principiului de a nu nega, de a găsi elemente distractive şi simpatice în orice lucru oricât de monstruos, de diabolic ar fi el. Exemplul edificator în acest sens e fenomenul Halloween, care, dintr‑un act de răzvrătire împotriva civilizaţiei creştine, stigmatizat iniţial chiar şi în SUA, printr‑un proces de cosmetizare, de desensibilizare, de virare spre burlesc a ajuns să schimbe percepţia comună asupra esenţei sale, care a rămas totdeauna aceeaşi: adopţia demonicului în viaţa comunităţii. Dar faptele sunt clare: în noaptea de Halloween în SUA criminalitatea este mai mare cu 50% faţă de toate celelalte momente ale anului, cresc spargerile, consumul de droguri, de alcool etc. Şi în ciuda evidenţelor, noi ne distrăm şi vrem să facem din praznicul demonilor festivitate şcolară, deşi fenomenul atrage urmări implicate în degenerarea psihică a copiilor!

Cum de se întâmplă, totuşi, aceste schimbări în percepţia faptelor? Oare ne lipseşte organul necesar sesizării adevăratului lor sens? Da, cred că dincolo de invazia exterioară, dincolo de lucrarea amăgitorilor de serviciu, nouă ne lipseşte acel simţ elementar prin care să putem sesiza ceva extrem de simplu: că oricât de cosmetizaţi şi de simpatici ar fi monstrul, mumia, vampirul etc., acestea nu sunt mai puţin monstru, mumie, vampir! Dimpotrivă, în acest caz este şi mai vădită intenţia tatălui minciunii de a înşela, de a camufla realitatea unor creaturi şi fantasme dintr‑o recuzită demonică. De aceea, cred că, în ciuda globalismului, rămâne actual cuvântul distinctiv al Prorocului Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină” (5, 20)