Ne vine greu să înțelegem atunci când oamenii aleg să nu facă nimic într-o situație dată. Atunci când refuză efectiv să ia decizia de a acționa, iar, uneori, fără să mai aștepte un rezultat, abandonează problema definitiv. În ochii celor care acționează indiferent de consecințe, omul care temporizează lucrurile, care împiedică deliberat exercitarea unei alegeri câtă vreme lucrurile nu s-au limpezit complet, este considerat un laș, un neputincios, o persoană vrednică de dispreț. Istoria însă nu ne minte niciodată: de multe ori tocmai cei care și-au păstrat cumpătul până în ultima clipă, fără a ceda presiunilor exercitate de oamenii din jur, de contextul evenimentelor sau de propriile impulsuri, au fost cei care au și transformat marile probleme în oaze imense de reușite. Ne aducem aminte, de exemplu, de faimosul conducător roman Fabius Maximus, cel care, prin strategia sa de amânare deliberată a războiului cu generalul cartaginez Hannibal, a reușit să câștige un conflict care amenința să pună capăt Romei antice și dezvoltării acesteia într-un mare imperiu. Și-a câștigat porecla de „Cunctator” - cel care amână - dar o putem considera o glumă la adresa lui sau un omagiu pentru răbdarea și strategia, pentru planificarea impecabilă și priceperea de care a dat dovadă?
Hirotonia
Preoţia este una dintre cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii. Conform Catehismului ortodox, hirotonia este taina în care „prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se împărtăşeşte unor bărbaţi, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, ce dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire”.
Prin hirotonie avem în Biserică diaconi, preoţi şi episcopi. Acestea sunt cele trei trepte ale Tainei Preoţiei. Cei desemnaţi în aceste trepte clericale sunt bărbaţi creştini ortodocşi aleşi de Biserică prin ierarhia ei „pentru virtuţile, caracterul şi dăruirea lor faţă de Dumnezeu” (pemptousia.ro).
Instituirea acestei taine o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos în ziua Învierii, când Se arată ucenicilor Săi şi le spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Vechimea practicării acestei taine în creştinism datează din epoca apostolică a Bisericii. Din paginele Sfintei Scripturi a Noului Testament aflăm că Sfinţii Apostoli au hirotonit în cele trei trepte ale preoţiei prin punerea mâinilor.
În cazul primilor 7 diaconi, Sfântul Luca ne spune că „i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei” (Faptele Apostolilor 6, 6). Când e vorba de hirotonia în treapta preoţiei, tot Apostolul Luca scrie că în comunităţile creştine pe care le-au întemeiat în Listra, Iconiu şi Antiohia, Pavel şi Barnaba, „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23).
Tot din cea de a doua carte redactată de Sfântul Apostol Luca în Sfânta Scriptură a Noului Testament aflăm că Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul adresat preoţilor din Efes, spune: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Faptele Apostolilor 20, 28).
Hirotonia în Biserică o poate face doar episcopul. El hirotoneşte diaconi şi preoţi în Biserica Ortodoxă. Când este vorba de hirotonia unui episcop, atunci trebuie să fie mai mulţi arhierei (episcopi) care săvârşesc hirotonia.
Primirea Tainei Preoţiei se face în cadrul Sfintei Liturghii. „Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu…». Hirotonia preotului se face înainte de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule»” (mitropolia-ro.de/preotia/).
După cum precizează Catehismul ortodox, „treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deţine plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârşi cele sfinte şi de a conduce Biserica”.