Hramul Mănăstirii Neamţ (II)

Biserica Înălţarea Domnului de la Mănăstirea Neamţ este cea mai reprezentativă dintre toate ctitoriile Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei. Terminată târziu, aproape de sfârşitul domniei sale, biserica de la Neamţ avea să-l impresioneze în mod deosebit chiar pe voievodul-ctitor în momentul în care a văzut-o, cu puţin timp înainte de sfinţirea ei. O tradiţie păstrată până astăzi de călugării nemţeni vorbeşte de faptul că Ştefan ar fi căzut în genunchi şi ar fi spus că doreşte să fie îngropat aici. Strălucirea bisericii şi a locului era unică. Dar, cu mulţi ani în urmă, voievodul pregătise un alt loc şi făcuse o altă făgăduinţă la Putna. Şi a fost poate mai bine aşa. Graniţele Moldovei aveau, poate, să fie la Râşca ori la Târgu Neamţ. Mormântul său a fost piatră de hotar. Dincolo de el, nici duşmanii n-au îndrăznit să treacă.

Sfântul Voievod avea motive să fie mândru de ctitoria de la Neamţ. Prin dimensiuni era mai măreaţă decât toate celelalte locaşuri sfinte zidite de el, de înaintaşi, dar şi de boierii vremii, prin împărţirea din interior (altar, naos, camera mormintelor, despărţită atunci printr-un perete de naos şi pronaos, pronaosul şi pridvorul închis), dar mai cu seamă prin bogăţia, frumuseţea şi eleganţa arhitecturală. Biserica aceasta este o "culme a arhitecturii moldoveneşti care pune în lumină spiritul şi măiestria tehnică a constructorilor".

Pisania, în chenar de frunze stilizate, aşezată pe zidul sudic deasupra intrării principale în pridvor, este concepută într-o formă aparte: "Doamne Iisuse Hristoase, primeşte acest hram care s-a zidit cu ajutorul Tău, întru slava şi cinstea sfintei şi slăvitei de la pământ la cer Înălţare a Ta şi Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a binevoit şi a început şi a zidit acest hram, pentru rugăciunea sa şi a doamnei sale Maria şi a fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a săvârşit la anul 7005, iar al domniei sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător, luna lui noiembrie în 14 (1497)". O altă traducere uşor diferită afirmă: "Doamne Hristoase, primeşte casa aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slava şi cinstea Sfintei şi slăvitei Tale Înălţări de la pământ la cer...".

Sfinţirea bisericii s-a făcut la puţin timp după răsunătoarea victorie a moldovenilor de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) asupra polonezilor conduşi de regele Ioan Albert. Grămăticul Dimitrie aminteşte în cronici că marele voievod a participat la sfinţire alături de boieri şi de familia domnească. În pisanie se spune un lucru extraordinar: "Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac". Este de fapt o rugăciune, o cerere a voievodului care trecuse prin atâtea încercări, prin atâtea războaie. Moldova era săracă, mulţi dintre oşteni muriseră pe câmpurile de luptă. Mila lui Dumnezeu se cerea revărsată din belşug peste ţară. Această formulare i se datorează, se pare, stareţului Teoctist care a ostenit la ridicarea acestui sfânt locaş şi care a ajuns mai apoi mitropolit al Moldovei (Teoctist al II-lea).

Despre această biserică şi despre importanţa ei s-a scris şi se va mai scrie încă foarte mult. În Sfântul Altar, în naos şi-n camera mormintelor se păstrează pictura originală din timpul voievodului Ştefan. O parte a picturii a fost restaurată în ultimii ani, printr-o muncă migăloasă şi costisitoare.

În biserică se află una dintre cele mai vestite icoane ale Născătoarei de Dumnezeu, primită în urmă cu 600 de ani de la împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (1424). Vechimea acestei icoane coboară până în veacul al VII-lea d.Hr., după cum afirmă unii istorici, după alţii fiind datată în veacurile XII-XIII.

În decursul vremurilor, în această ctitorie sfântă şi-au aflat mormânt Sfântul Paisie Velicicovski, mare stareţ al Lavrei (Â 1794), Mitropoliţii: Sofronie, Calinic Miclescu şi Teoctist, Episcopii: Pavel, Teofil, Ioanichie, stareţii Neonil, Timotei, Ilarie, Dometian, Natanael şi alţii, precum şi Ştefan Voievod, fiul bătrânului Alexandru Voievod (unchiul lui Ştefan cel Mare) şi Micotă, pârcălabul de la Cetatea Neamţului.

Biserica aceasta, martoră a unei istorii zbuciumate şi strălucitoare în acelaşi timp, a rezistat cutremurelor, incendiilor, invaziilor şi trecerii necruţătoare a celor 500 şi mai bine de ani. Ea a întâmpinat patriarhi ai ţinuturilor ortodoxe, mitropoliţi şi episcopi, unii veniţi din depărtări. Domni şi domniţe, boieri şi oameni de rând, mii de călugări i-au trecut pragul rugându-se lui Dumnezeu în comuniune cu cei dinaintea lor, mulţi dintre ei necunoscuţi de noi, dar cunoscuţi de Dumnezeu.

De atunci, din adânc de istorie şi până în vremea noastră, hramul Mănăstirii Neamţ este o sărbătoare a Bi-sericii, a monahilor şi mulţimilor de credincioşi care îşi îndreaptă paşii spre marea Lavră a Moldovei.