Hrana femeii îngreunate

În general, femeia însărcinată trebuia să mănânce orice atunci când îi venea pofta, riscul major fiind acela de a pierde copilul. Totuşi, un loc special îl aveau interdicţiile alimentare. Iată câteva dintre acestea adunate de Artur Gorovei: „Să nu mănânce poame îngemănate, căci va face copii gemeni. Din măr început să nu mănânce că va face copilul cu semn (…), iar poame crude dacă ar mânca poate naşte fără timp. Să nu mănânce duminica păstăi că-i va fi copilul tâmp şi va face fapte rele; va avea copilul limba prinsă de va mânca femeia grea carne netăiată din frigare; va avea copilul bube numite ‹‹focuri›› şi va zăcea de boala numită ‹‹aripi›› de va mânca ea borş umplut în zi de sec ori aripi de paseri“. Pe vremuri, în Moldova, femeilor care erau în pericol să piardă sarcina li se dădea sămânţă de castraveţi şi o cruce de nucă, râşnite ori pisate, amestecate cu rachiu, vin şi apă.

De multe ori, femeia, când simţea că i se apropie sorocul naşterii, obişnuia „să se ducă la biserică ca să se mărturisească şi să se cuminece“. Apoi, stătea mai mult pe lângă casă; bărbatul, la primele semne de naştere, fugea îndată la moaşă. În general, moaşa se ferea să fie văzută, ea venind, adesea, pe ascuns, existând credinţa „că femeia naşte cu mare anevoie dacă lumea ştie despre acest lucru. Momentul favorabil pentru naşterea copilului, moment numit în popor «ceasul bun», era considerat acela în care pe cer apărea o stea; se considera că această stea îi va călăuzi viaţa respectivului om până la moarte. Aşadar, la venirea omului în lume, ca şi la plecarea sa, participă, prin apariţia şi căderea stelelor, întregul univers. Pe de altă parte, zilele cele mai bune pentru naşteri erau socotite duminica şi marile sărbători, iar dintre părţile zilei erau preferate începutul zilei, după primul cântat al cocoşilor, între miezul nopţii şi ivirea zorilor.

După ce are loc naşterea, primul gest al moaşei este acela de a-i mulţumi Lui Dumnezeu; urmează apoi scăldătoarea noului născut într-un vas (albie) anume pregătit, de obicei din lemn de brad sau salcie; scalda rituală presupunea folosirea obligatorie a apei neîncepute, turnată dintr-o oală nouă de pământ; în albie, pe lângă anumite plante (în special bujor şi busuioc - „Rumen ca bujorul/ Atrăgător ca busuiocul“), se mai pun miere, pâine, zahăr, lapte dulce, pentru „ca să fie dulce la vorbă ca mierea, să-i fie viaţa îndestulată ca pâinea de toate zilele şi dulce ca zahărul şi trupul alb ca laptele“; alteori se mai pune un ou, „ca să fie întreg ca oul“; prin Muntenia se pune orz şi porumb, pentru ca să aibă parte de cereale, şi sare, unii spunând că astfel nu se va opări copilul (alţii văd în sare un simbol al prieteniei!), dar şi untdelemn, care, alături de o monedă, reprezenta viaţa îmbelşugată a pruncului respectiv. Aşadar, toate aceste obiecte au o valoare pronunţat simbolică. După ce apa de la scăldătoare e aruncată afară, însă nu la întâmplare, ci mai ales pe flori, intră în casă şi tatăl copilului; moaşa, dacă pruncul e băiat, îl cinsteşte cu rachiu îndulcit cu miere.

Unele alimente rituale au legătură şi cu obiectele folosite la înfăşarea copilului. Astfel, faşa are, uneori, „legate într-un colţ trei fire de usturoi, trei fire de piper, trei de sare, trei de grâu de primăvară şi trei de toamnă, trei de tămâie, trei firimituri de pâine şi trei bucăţele din casa copilului, ştoateţ ca să nu se deoache“. Constatăm că alimentele şi obiectele sunt în număr de trei; acest număr „exprimă o ordine perfectă, o totalitate organizată şi ierarhizată în vederea creaţiei“; în folclorul românesc „numărul trei are pretutindeni o valoare sacramentală. (...) şElţ figurează în basme la fiecare pas: persoanele, lucrurile şi incidentele se prezintă continuu sub formă triplă“.

Importanţa anumitor alimente se vede şi din faptul că cei care intră pentru prima oară în casa lehuzei aduc adesea, în chip de „rodine“ sau „plocon“, felurite „lucruri de mâncare“, precum zamă de găină, găini fripte, plăcinte, vărzări, scoverzi (lipii, clătite), chiroşte sau colţunaşi, găluşte, plachii, chiseliţă din prune, grâu cu miere, brânză cu smântână, unt, ouă, lapte, mere, pere, poamă de vie, nuci, faguri de miere sau zahăr etc. Rodinele se aduc numai între naştere şi botez.

Foarte interesantă e şi folosirea laptelui mamei; mai niciodată acesta nu se foloseşte „decât după trecerea Ursitoarelor“, adică a doua sau a treia zi după naştere, până atunci copiii fiind hrăniţi cu lapte de vacă, rărit cu puţină apă şi îndulcit cu zahăr. Dacă se întâmpla ca o femeie să piardă laptele, se lua o felie de pâine şi se punea «din jos de roţile morii»; după ce era bine stropită cu apă, acea felie era mâncată de femeia respectivă, ea fiind încredinţată „că şvaţ căpăta iarăşi laptele la loc“. Există, de altfel, în lumea satelor româneşti, o mulţime de reguli care reglau modul în care mamele îşi alăptau copilul, alăptarea şi laptele fiind esenţiale pentru sănătatea şi buna creştere a noului născut. Vom reveni asupra acestui aspect; acum amintim doar că marea importanţă a laptelui, ca prim aliment din viaţa omului, este recunoscută în toate civilizaţiile arhaice. Mai mult, etnologii îl socotesc un arhetip alimentar. Simbolizează adesea fecunditatea, regenerarea, belşugul şi chiar fericirea (amintiţi-vă numai de expresia „Râuri de lapte şi miere“!).

Aşadar, venirea pe lume a unui copil era însoţită de numeroase practici rituale menite, în principal, să familiarizeze noul venit cu asprele condiţii ale existenţei terestre. Multe din aceste practici au o consistentă componentă alimentară, bineînţeles „beneficiarii“ principali fiind părinţii, rudele apropiate, prietenii şi naşii copilului.

Săptămâna viitoare vom afla mai multe despre moaşă, acest personaj atât de special şi de îndrăgit în lumea satelor de altădată, şi despre ursitoare, aceste veritabile zeiţe ale destinului în mentalul înaintaşilor noştri. Până atunci, să aveţi zile pline de gânduri şi fapte bune!