Hristologie și hristopraxie în pagini de jurnal

O  metodă originală de a scrie teologie și spiritualitate a ales părintele Ioan Moga de la Viena pentru volumul „... Care iarăși va să vină”: jurnal hristologic în 31 de zile, publicat la Editura Doxologia din Iași în anul 2023.

Nu i-au trebuit 40 de zile, așa cum sunt așezate în tradiția noastră marile cicluri liturgice, nici nu s-a oprit la 30 de trepte, precum Scara Sfântului Ioan Sinaitul. S-a așezat la masa de scris în fiecare zi a lunii mai din anul precedent, „sub umbra smochinului Tradiției apostolice” (p. 18). A pornit la drum motivat interior de perceperea unei „tăceri hristologice” la acest început de veac în spațiul teologic răsăritean și de conștiința că „fiecare generație are de dat măsura hristologică, mărturia ei, chiar dacă pivotul dogmatic rămâne unul și același” (p. 13). Întrebările din Evanghelia după Matei, capitolul 16, „Cine zic oamenii că sunt Eu?” și „Cine ziceți voi că sunt Eu?” rămân mereu deschise. Părintele Stăniloae, în prologul cărții sale din 1943, „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, spunea că, pornind de la formulele dogmatice, a căutat să rezolve în lumina lor probleme ale vieții individuale și sociale, într-o „carte de gândire și meditație creștină, în sens larg” (Opere complete, vol. 4, Basilica, București, 2013, p. 16).

Părintele Ioan Moga scrie 31 de eseuri teologice în care îmbină studiul academic și experiența pastorală de slujitor al Domnului și mărturisitor al lui Hristos în familie, în comunitatea sa eclesială din Austria și în societate. Textele din prima parte sunt inspirate de fundamentele gândirii teologice răsăritene puse în dialog cu accente din studii recente de hristologie din Occident. Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae se regăsește ca un fir călăuzitor pe tot parcursul jurnalului. Perspectiva anamnetică se împle­tește cu cea a prezenței și mărturiei și cu tensiunea eshatologică optimistă, anticipată de însuși titlul cărții. Fiecare eseu se încheie cu o idee-forță, ca o concluzie care recentrează cititorul către laitmotivul mărturisirii: „... Care iarăși va să vină”.

Autorul abordează curajos dialogul teologic cu gândirea occidentală și convorbește în laboratorul său duhovnicesc nu doar cu Stăniloae, Lossky, Florovsky, Popovici în dialog cu Balthasar, Rahner, Barth sau Moltmann, dar și cu Larchet, Ică, Buchiu, de la ortodocși, și cu Assel, Hoping, Hunsinger, Lerch sau Scornaienchi, de la catolici și protestanți. Lista bibliografică de la final cuprinde aproape 100 de cărți și articole, zeci de mii de pagini de lectură, care impresionează prin diversitate și actualitate. Nu știu de ce scrierile Părintelui Stăniloae nu sunt citate după ediția „Opere complete”, publicată în perioada 2012-2023 de Editura Basilica a Patriarhiei Române...

Stilul dinamic și solemn al jurnalului este pigmentat cu accente ludice sau autoironice. Un eseu se intitulează „Ce are de-a face hristologia cu mătura”, cu trimitere către nevoile practice ale comunității de credință. În cugetarea inspirată de Sf. Isaac Sirul despre citirea și meditarea Cuvântului, atrage atenția creștinului din lumea mimetică a spectacolelor mediatice să nu aibă „iluzia de a face fitness din fotoliu uitându-ne la alții cum se mișcă pe ecran” (p. 141). Când meditează la Hristos ca model de comunicare, pune problema limbajului bisericesc orizontal în termeni conviviali (p. 195). Sunt reflecții existențiale ale tânărului preot profesor, în partea a doua a cărții, despre întâlnirea cu semenul în lumina lui Hristos, despre înțelegerea criticii și a comunicării, despre tăcerea hristică și chipul Lui din icoană, despre gândul la Hristos ca devenire întru ființă.

Scurtul ecou la Liiceanu din ziua de 30 mai arată intenția de dialog sincer cu oricine își îndreaptă gândul spre Hristos. Preotul din diasporă scrie despre credință și cunoaștere ca reflecție după lectura celor două cărți ale filozofului bucureștean din timpul pandemiei: „Isus al meu” (2020) și „Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie” (2022). Părintele Ioan detectează în gândirea lui Gabriel Liiceanu un „adopțianism inversat” și o argumentare discutabilă în raporturile dintre pistis și gnosis, care poate fi pusă în dezbatere cu scrieri clasice de filozofie și teologie, multe dintre acestea publicate chiar la „Humanitas”. După tipologia lui Hunsinger, citat în prima parte a jurnalului teologic în 31 de zile, hristologia profesată de Liiceanu s-ar încadra în categoria empirică.

Profesorul de la Viena recomandă studenților teologi să citească cele două cărți ale autorului „Jurnalului de la Păltiniș”, așa cum au făcut Părinții Bisericii cu scrierile filozofilor din vremea lor. Cu încredin­țarea care poate fi considerată și o concluzie finală a cărții părintelui Ioan Moga: Credința în Cel „care iarăși va să vină” este un drum de cunoaștere, de bucurie și de dragoste (p. 213).