Hristos, rostul și liniștea sufletelor noastre

Devenită parte a fizicii, cosmologia s-a aventurat să imagineze și să calculeze succesiunea epocilor viitoare prin care va putea trece Universul, așa cum le-a descris pe cele prin care a trecut până acum. Le puteți găsi cu orice motor de căutare pe internet, de la ceea ce putem calcula suficient de exact cu modelele actuale până la imaginile, să le spunem „finale”, în care „planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ" / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”, cum spune Eminescu în „Scrisoarea I” și continuând până când totul este „sfâșiat” în expansiunea accelerată a Universului, inclusiv timpul... „Timpul mort și-întinde trupul și devine vecinicie”, cum spune el.

Tocmai am găsit un articol (29 aprilie) care trece în revistă „riscuri existențiale” care ar putea aduce sfârșitul lumii. Adică, în timp ce - caz celebru - în noaptea de trecere între anii 999 și 1000, creștinii de la Roma se adunau la Catedrala San Pietro ca să fie împreună când avea să se sfârșească lumea după ce căutaseră să descifreze în scrierile biblice venirea acestui moment, noi, de data aceasta... nu mai așteptăm. Ne ducem spre momentul când vom putea, accidental sau nu, să nu mai așteptăm și, în fond, să... ne sinucidem. Ca lume! „Rețetele” sunt în mare parte cunoscute: asteroizi, supervulcani, furtuni solare, catastrofă climatică, accident geologic, colaps ecologic, iarnă nucleară, pandemie naturală sau indusă genetic, o superinteligență non-binevoitoare și... ceea ce nu știm că s-ar putea întâmpla...

Și ce să facem? Vorbim despre „o axă”, ceea ce înseamnă și direcție, și sens, și „încotro” mergem pe direcția aceasta, și „ce urmărim”...? Și ne întrebăm unde ar trebui așezată Învierea lui Hristos pe această axă a timpului și a spațiului. Eu cred, fără a mai căuta alte cuvinte, că ar trebui totdeauna să o avem pusă la începutul și la sfârșitul nostru. Ea este punctul nostru de referință și cuprinde și rostul și liniștea minților și sufletelor noastre.

Iar întrebarea despre acest sfârșit nici nu ar trebui să ne-o punem. Căci nu spune Cartea Sfântă (Matei, 24. 35-36) că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”.

Indiferent spre care dintre cele două domenii fundamentale ale gândirii omenești - teologia și știința - ne întoarcem, la un lucru ar trebui să ne gândim mereu - limitările noastre actuale: cât vedem din Univers? Cât accesăm (conștient) din creierul nostru? Cât cunoaștem din genomul nostru? La care aș mai adăuga că, așa cum se scrie într-un articol recent care plasează inteligența colectivă deasupra celei individuale, că dacă am aduna tot ceea ce știm noi, ca indivizi, am ajunge cel mult la 1 GB. În aceste condiții cred că, eu cel puțin, aș ezita să afirm că vreunul dintre noi poate pretinde că de unul singur deține întreaga cunoaștere și toate răspunsurile. De altfel, una dintre primele lecții pe care le învață un fizician este, cum spune marele Victor Weisskopf, lecția umilinței (în fața naturii de care încearcă să se apropie și să o înțeleagă). În română avem un cuvânt încă și mai frumos: smerenie. Poate că, măcar din când în când, ne-ar prinde bine să ne amintim de el.

Dintre toate făpturile create de Dumnezeu, s-a spus că omul este singura care L-a supărat și de multe ori L-a și dezamăgit. Cred totuși că mai este încă ceva care ne distinge printre celelalte creații: suntem singurii care atingem momente în care chiar credem că I ne putem substitui. În și prin ceva pe care îl facem. Și după multe încercări chiar s-ar putea să aducem Eschaton-ul. Pentru că vom uita cu siguranță, când am reușit ceva extraordinar, să ne întoarcem, să privim la ce am făcut și să vedem dacă putem și noi spune că „este bine”...