Iadul, adică refuzul lui Dumnezeu

▲ Da, ceva din rai sau din iad putem gusta încă de aici, de pe pământ. Cu toate acestea, nu ne putem închipui exact, cât suntem încă în „trupul morţii acesteia“, cum sunt, de fapt, raiul şi iadul ▲

În nenumărate filme sau melodii am auzit, exprimată într-o formă sau alta, ideea că, de fapt, raiul şi iadul sunt aici, pe pământ, în sau între noi. Că toate „poveştile“ despre lumea de dincolo nu sunt decât proiecţii ale unei imaginaţii bogate. Într-una dintre melodiile celebrei (la un moment dat) C.C. Catch, se spune: „Everybody knows,/ You make your own/ Heaven and hell“ (într-o traducere aproximativă: Toată lumea ştie/ Îţi faci singur propriul/ Rai şi iad). Şi exemplele ar putea continua.

E adevărat că sunt culmi în istorie la care au ajuns unele civilizaţii şi pe care cronicarii le-au descris ca fiind „edenice“, după cum războaiele au fost dintotdeauna „iadul pe pământ“. La nivel personal, omul, în goana sa după fericire, îşi concentrează toate eforturile pentru a-şi construi un „colţişor de rai“ care are însă nişte caracteristici foarte prozaice: o vilă încăpătoare, o maşină ultimul tip la poartă şi, bineînţeles, un cont gras în bancă. Tot din dorinţa de a gusta mai repede un soi de beatitudine „edenică“, alţii apelează la droguri, ajungând, în final, să se confrunte cu un adevărat iad. O categorie cu totul aparte o reprezintă sfinţii, care au pregustat raiul încă de pe pământ. Aceştia însă ni se descoperă ca atare, de cele mai multe ori, după moartea lor.

Există şi categoria celor pentru care expresia „iadul pe pământ“ are o semnificaţie aparte. Unii ca aceştia, în mod paradoxal, au gustat de fapt, prin suferinţa extremă, din raiul cel făgăduit mucenicilor. În astfel de situaţii, în suferinţa asumată pentru numele lui Hristos, Dumnezeu îngăduie şi strigăte (cel puţin) neconvenţionale, precum cel al lui Radu Gyr, unul dintre creştinii care au gustat din infernul închisorilor comuniste:

„Gonit prin smîrcuri imunde

asemeni unei bestii turbate

cu tîmple găurite, cu orbite afunde

rupt ca un steag, sfărîmat ca o stemă

sfîşiat de bice ca furul

aşa voi sosi la Judecata supremă...

Atunci voi cădea pe-nalte trepte

pe buze c-un zîmbet de sînge, inert:

- Pentru toate rănile mele nedrepte

eu, Doamne, Te iert...“

Da, ceva din rai sau din iad putem gusta încă de aici, de pe pământ. Cu toate acestea, nu ne putem închipui exact, cât suntem încă în „trupul morţii acesteia“, cum sunt, de fapt, raiul şi iadul. Cea mai exactă definiţie mi se pare cea în care iadul şi raiul sunt, de fapt, modul în care noi răspundem, cu toată fiinţa noastră, iubirii lui Dumnezeu. Dacă L-am ascultat şi I-am împlinit poruncile (căci numai aşa Îi dovedim că Îl iubim), inima noastră se va umple de lumină şi de bucurie pe lumea cealaltă. Dacă nu, vom cunoaşte sentimente asemănătoare celui pe care îl încercăm când urâm pe cineva, iar acela ne răspunde constant cu dragoste. Adică ne vom chinui, pentru că ura ne oboseşte şi ne chinuie. Doar dragostea te odihneşte, mai ales în grădinile răcoroase ale raiului.