Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Iadul, „căderea din sobornicitate“

Iadul, „căderea din sobornicitate“

Un articol de: Viorel Coman - 23 August 2011

În Patericul egiptean se relatează despre avva Macarie Egipteanul că, umblând odată prin pustie, a găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Lovind avva Macarie puţin cu toiagul său craniul, acesta a început să grăiască şi să-i destăinuie bătrânului despre viaţa sa idolatră şi despre chinurile pe care acum le suportă în iad, rugându-l pe acesta să aducă mângâiere celor ce împărtăşesc aceeaşi stare de suferinţă. Avva Macarie îl întreabă în ce constau aceste chinuri, iar craniul îi răspunde printre altele: "Nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea". Aproximativ cincisprezece veacuri mai târziu, F.M. Dostoievski aprecia chinurile veşnice pe aceleaşi coordonate ale singurătăţii şi ale lipsei de comuniune: iadul este suferinţa neputinţei de a iubi.

Teologia Bisericii de Răsărit a vorbit întotdeauna de o eshatologie inaugurată, de posibilitatea de a ne împărtăşi aici şi acum de viaţa veşnică, de a avea părtăşie la Dumnezeu. Comuniunea deplină cu Sfânta Treime din viaţa viitoare este trăită anticipat încă din această viaţă. Comuniunea eclesială este icoana comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu. Relaţiile de comuniune cu semenii devin şi ele icoane ale comuniunii integrale a unora cu alţii în viaţa viitoare. Pe de altă parte, Biserica, deşi a insistat pe această formă pozitivă a eshatologiei, a accentuat permanent şi faptul că orice formă de individualism, de însingurare, de înstrăinare de Dumnezeu şi oameni, de egoism, de ură, de răutate devastatoare la adresa semenului, sunt tot atâtea mijloace în care iadul devine o realitate inaugurată şi gustată aici şi acum. Oricine atentează la viaţa de comuniune şi de iubire, oricine propovăduieşte închiderea în sine, acela instaurează iadul. Păcatul e un eşec în viaţa de comuniune, e germenele care rodeşte iadul. Prin păcat, omul nu se exclude numai din comuniunea cu Dumnezeu, ci neagă şi relaţiile armonioase cu ceilalţi. Păcatul însingurează, exclude, fărâmiţează, destramă, proclamă autosuficienţa omului independent de Dumnezeu şi de semeni. În iad omul nu mai este capabil de a primi iubirea dumnezeiască. Dumnezeu Îşi revarsă iubirea Sa şi peste cei din iad, dar aceştia, consolidându-se atât de mult în rău, nu mai pot răspunde iubirii. În acest caz, după mărturia Sfântului Isaac Sirul, iubirea dumnezeiască devine foc arzător pentru aceştia.

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că iadul este căderea din sobornicitate şi exilul în extrema opusă sobornicităţii care e viaţa de singurătate. Acelaşi teolog nuanţează şi mai mult ideea Patericului spunând: "Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare. E o singurătate pe care ţi-o aperi de şarpii care te asaltează. Nu constă numai în lipsa unei comuniuni. Căci dacă am fost noi şerpi pentru ceilalţi, vor fi şi ceilalţi şerpi pentru noi. E singurătatea în care eşti ţinut de feţele duşmănoase şi urâte ale celorlalţi, fără să poţi să-ţi eliberezi vederea şi cugetul de ele. E singurătatea lipsită de interiorizare şi de o clipă de pace, întreţinută de lipsa oricărui cuvânt de iubire şi de înţelegere, înconjurată de batjocura şi ura tuturor. Toţi îi chinuiesc pe toţi; toţi se apără de toţi".

Imaginea plastică a iadului redată de teologul român nu ţine numai de o eshatologie futuristă. Oare nu gustăm din iad când facem rău celuilalt, când "ne îngropăm în totala indiferenţă" faţă de el, când surpăm orice punte de dialog, când în locul comuniunii şi al iubirii instaurăm teroare, frică, concurenţă distructivă, ambiţii? Cine nu e în comuniune cu Dumnezeu încă din această viaţă e inevitabil în "comuniune" cu cel rău. Cine refuză iubirea Lui Dumnezeu şi a semenilor trăieşte iadul propriei singurătăţi. Mitropolitul Antonie Bloom spunea că dacă vom duce în Împărăţia cerurilor pe cineva căruia îi sunt străine toate de acolo (dragostea, comuniunea) se va simţi ca în iad. Cine s-a deprins cu alfabetul urii şi al dezbinării în această viaţă, acest limbaj îl va vorbi şi în viaţa veşnică. Cine a vorbit limbajul iubirii aici, în acesta va comunica dincolo.