Iară și iară, cu pace, despre Catedrala inimilor noastre

Ecteniile şi rugăciunile rostite în numele poporului dreptcredincios reprezintă unitatea de cuget și simțire atunci când ele întruchipează dorințe plenare. Pe lângă cererile rânduite de veacuri în cadrul Sfintei Liturghii, al laudelor sau rugăciunilor particulare, se adaugă în timp și altele noi, cum ar fi ectenia înălțată pentru construirea Catedralei Naționale. Atunci când ne așezăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, Cel care este prezent pretutindeni, trebuie să fim conștienți că toate cererile ne sunt ascultate, pentru că nici un fir de păr nu se mișcă fără știința Tatălui ceresc.

Toate aceste rugăciuni se rostesc pentru unirea tuturor, iar cei care vin cu credință, cu frică și cu dragoste în Biserica Mântuitorului Hristos devin purtători de lumină. Pentru că nu noi suntem sursa luminii, avem nevoie să ne încărcăm permanent, pentru a nu rămâne în întuneric. O comunitate în unitate de credință presupune prezența în mijlocul ei a izvorului luminii, Hristos Dumnezeu, Lumina cea neapropiată.

Poate suntem restanțieri la făptuirea dragostei creștine, ori la trăirea autentică a poruncilor dumnezeiești, dar trebuie să recunoaștem că Biserica a unit în iubirea desăvârșită, sinceră, dezinteresată și jertfitoare tot neamul omenesc dintotdeauna, contrastând cu zbuciumul de neînțeles al lumii care s-a ascuns mereu în întuneric, tărâmul egoismului și calea singurătății.

Dintre numeroasele polemici ale egoismului pe care le auzim sunt și cele despre Catedrala Na­țio­nală. Se invocă mereu pretexte, cum ar fi construirea de spitale, instituții de caritate, școli etc., dar, dacă suntem sinceri, ele nu pot fi niciodată despărțite de Biserică. Care dintre noi ar putea afirma că poate trăi fără Dumnezeu? Nici vorbă!

Dacă privim departe, în istorie, vom remarca faptul că în vremuri tulburi, după ce Moldova și Țările Române au trecut prin flăcări și încercare, strămoșii noștri au găsit resurse pentru a zidi biserici.

Așa s-a păstrat glia strămoșească neînstrăinată, prin rugăciune și iubirea jertfelnică de neam, dar și din grijă pentru străini, fiind vreme îndelungată apărătorii Europei.

Dacă Europa, bătrânul nostru continent, s-a dezvoltat în liniște, reușind să zidească catedrale, mănăstiri, universități, având pictori mari, sculp­tori și făuritori de opere nemuritoare, a fost și pentru faptul că strămoșii noștri, în calea tuturor răutăților, au stat de strajă.

Scriu aceste câteva cuvinte, după ce m-am aflat pentru câteva zile pe pământul iberic, strălucit și totodată plin de controverse, cu realizări, încercări, cu expansiuni și dominații, cu numeroase bogății…

Într-o vreme, regii spanioli care dețineau cel mai întins imperiu din lume au strâns tot aurul pe care îl puteau aduce, cu corăbiile, în țara lor. S-a spus că în acest vast teritoriu soarele nu apunea niciodată, atât de mare era întinderea. De-a lungul timpului, lucrurile s-au schimbat, iar poporul a trecut prin încercări și a cunoscut războaie civile care au semănat moarte și dezbinare. Biserica, însă, i-a unit și s-au născut prin ea teologi și scriitori mari, asceți, rugători și creatori de valori.

Am remarcat în marile catedrale pe care le-am văzut la Madrid, la Toledo și la El Escorial dorința oamenilor de a fi împreună. Omul tânjește după comuniune, mai cu seamă în vremurile actuale, când despărțirile sunt tot mai lungi, iar depărtările ideologice, de opinie, de atitudine și de distanță, asemenea.

La Toledo, într-un impresionant chivot, care are peste 500 de kilograme de aur, poate cea mai frumoasă realizare de acest gen, au fost adunate dragostea și jertfa mai multor generații. Totodată, unitatea și prețuirea unora pentru ceilalți.

Părintele care ne-a însoțit în catedrala din Toledo ne spunea că regii Spaniei au adăugat, generoşi, strălucitorului chivot alt veșmânt și o nouă frumusețe, realizând cea mai spectaculoasă orfevrărie eclesială de acest fel, purtată întotdeauna pe străzile cetății în a 60-a zi după Învierea Domnului. Regii se întreceau în astfel de preocupări de a înfrumuseța cele afierosite Domnului. Aceasta este de fapt manifestarea recu­noș­tinței față de Dumnezeu, de la care și prin care sunt toate.

Am văzut catedralele din incinta palatelor, cum este Palatul Regal din Madrid, sau catedrala impresionantă construită recent în piața din apropierea Reședinței Regale, în Almudena, centrul Madridului, care a fost sfințită de către Episcopul Romei, Ioan Paul al II-lea, în 1993, după 30 de ani de lucrări.

Am meditat în vremea pelerinajului meu pe pământ străin cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu.

În bisericile comunităților noastre, unde sunt familii puține, nu este nevoie de construcții impresionante, fiind suficiente lăcașuri eclesiale obișnuite, așa cum se întâlnesc în așezările liniștite, departe de aglomerația metropolelor.

Însă nu putem schimba cursul istoriei, nici rămâne izolați având biserici care nu oferă spațiul necesar desfășurării slujbelor atunci când oamenii sunt mulți, iar ceremoniile cer ca locul să fie asemenea celui pentru care regele Solomon se ruga: Să-Ţi fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: „Numele Meu va fi acolo”; să asculți strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta (3 Regi 8, 29).

Discuțiile despre Catedrala Națională au însă o profunzime pe care mulți o descoperă greu, iar alții le ignoră sau distorsionează mesajul. Pe cât de măreață este o asemenea construcție, pe atât de înalte trebuie să fie abordările legate de simbolistica ei. Există o prețiozitate a cuvintelor mari raportate la un edificiu pe măsură.

Într-una dintre cele mai mari biserici ale Spaniei altor vremuri am descoperit un lucru care m-a impresionat, la fel cum sunt mișcat de anumite învățături revelate în paginile Sfintei Evanghelii, ori în scrierile marilor părinți ai Bisericii.

Am aflat din cuvintele starețului de la mănăstirea regală San Lorenzo de la El Escorial, unde sunt îngropați regii Spaniei ultimilor veacuri, că unul dintre monarhi, Felipe al II-lea (21 mai 1527 - 13 septembrie 1598), a dorit să se retragă în ultimii ani ai vieții, după ce ctitorise magnifica mănăstire, în interiorul zidurilor ei. Erau acolo, între sutele de încăperi, apartamente somptuoase, cu care erau obișnuiți regii iberici, printre cei mai bogați dintre stăpânii pământului.

El a cerut însă, într-o perioadă de suferință și pregătire pentru plecarea din această lume, să fie găzduit într-un modest apartament aflat aproape de Altarul central al măreței biserici, de unde putea asculta, printr-o fereastră, Liturghia. Într-o astfel de atmosferă, rugându-se, scriind și citind, s-a pregătit piosul rege Felipe al II-lea pentru întâlnirea cu Împăratul cerului și al pământului, Cel fără de moarte.

Fără să excludem preocuparea pentru problema spitalelor și a altor construcții, mă întreb de ce trebuie numaidecât să ne îndepărtăm de Dumnezeu? De ce ne aflăm mereu pe un câmp de luptă, asemenea succesorilor marelui împărat care a dăruit libertate creștinismului, Sfântul Constantin cel Mare, al cărui urmaș, Iulian Apostatul, după ce luptase ardent în anul 363 să aducă din nou idolatria la rang de dogmă și să-i strivească pe creștinii liberi îndată după 313, a murit mărturisind în cele din urmă, dar prea târziu, că învățătorul din Galileea biruise: Ai învins, Galileene!

Când rânduit-a Dumnezeu să ajung la Mănăstirea Sfintei Treimi din insula Eghina, am simțit o pace pe care o păstrez, ca mare dar, în inimă.

Mica insulă, aflată la două ceasuri și mai bine depărtare de Atena, în mijlocul mării, a primit încă din veacurile mileniului întâi mulți rugători, acolo păstrându-se ruinele unor biserici bizantine, cu sihăstrii, sfinți, tainică isihie și dorința înălțării către Dumnezeu.

În acel loc a găsit liniște, într-un pământ al Duhului, și ierarhul care păstorise vremelnic în pământul cucerit de Alexandru cel Mare, căruia lumea îi mărturisea iubire și ascultare, după cum și merita.

A primit ierarhul Nectarie, prin lucrarea potrivnicului binelui, multe încercări. Dacă ierarhul prigonit și pribeag a aflat pace multă și odihnă la Eghina, starea de liniștire pe care a dobândit-o parcă s-a impregnat în pământul pe care a pășit și în hainele pe care le-a purtat, izvorând și în zilele noastre pace în inimile pelerinilor.

Acum, când se împlinesc 60 de ani de la canonizarea sa, m-am gândit la lucrarea minunată a lui Dumnezeu, dar și la dragostea credincioșilor care nu au gânduri potrivnice, care nu luptă împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Lui.

Sfântul Nectarie a înălțat la începutul veacului al XX-lea o biserică ce îi era de folos doar lui și comunității pe care o slujea. Nu avusese posibilitatea să construiască un lăcaș mare. A rânduit Dumnezeu, pentru dragostea și râvna lui, ca în vremuri actuale, începând cu anul 1973, să se zidească o măreață biserică, o catedrală, în insula care are câteva mii de locuitori.

M-am gândit uimit uneori cum a fost posibil ca, într-o insulă mică, să se înalțe o frumoasă catedrală, iar în orașele mari să fie atâta freamăt, discuții inutile și poziționări pro și contra pe un astfel de subiect. Oamenii Duhului trec ușor peste gânduri potrivnice. Oamenii întunericului, slujitorii minciunii vor găsi argumente și vor încerca să creeze tulburare.

Mântuitorul a spus că omul cel bun din comoa­ra lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35). La Eghina s-a ridicat o preafrumoasă biserică, unele dintre zidurile ei sunt împodobite cu mozaicuri, iar credincioșii vin de departe pentru a-l simți pe Sfântul Nectarie aproape...

Să reflectăm la atitudinea celor de acolo, așezând în balanță Catedrala din București. Se împlinesc trei ani de la sfințirea Altarului Catedralei Naționale din capitala României. Revărsare de har și lumină. Bucuria și entuziasmul de pe chipurile celor prezenți la istoricul eveniment nu pot fi uitate vreodată.

Cine nu-și aduce aminte de dragostea pelerinilor veniți cu preoții lor, ori a monahilor care i-au însoțit pe ierarhii României, împreună cu cei doi patriarhi, ecumenicul și inițiatorul pimenarh, în ziua când Domnul a privit din nor spre lăcașul ce i-a fost închinat!?

Atitudini și atitudini. Dragostea unora, prețuirea lor față de valorile veșnice, față de Domnul, dar și potrivnicia altora.

Catedrala Naţională este un reper pe care va trebui să-l avem în inimă, iar dacă cineva are altfel de gânduri ori idei să fie privit cu iubire de către cei care sunt fii ai Luminii. Așa a biruit Ștefan, întâiul mucenic, și a mărturisit că vede cerurile deschise. Martirii care au urmat de asemenea și-au arătat dragostea, nu puteau să urască, tot în acest fel, și fiii Bisericii nu-i pot acuza pe cei care nu-i iubesc, după cuvântul Mântuitorului: Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi (Luca 6, 32-35).

Oamenii se perindă prin lumea aceasta. După un timp, se strămută în lăcașurile cerești sau la osânda veșnică. Rămân după ei realizările și neîmplinirile, după caz. De ce oare nu am putea fi și noi ca regii și episcopii vechilor cetăți ale Europei, la care facem mereu referire, care adăugau în fiecare an strălucire la strălucire, aidoma regilor Spaniei, care doreau să împodobească cu încă ceva minunatul chivot în care păstrau Corpus Christi, pe care-l duceau prin cetate pentru a binecuvânta locul și lumea? De ce oare rămânem dezbinați și, în loc să privim spre cer, ne tulburăm și nimic nu împlinim? De ce oare nu zidim în loc să dărâmăm și de ce privim mai mult către țărână decât privim spre cer?...