Iarba verde, verde, de acasă

„Iarba verde, verde, de acasă”, cântată atât de răscolitor de Tom Jones, legendarul cântăreț britanic, e o sintagmă de mult intrată în con­știința umană. Semnifică arșița, dorul de casă, de priporul natal, pe care nimic nu le poate stinge. E colțul acela unde se găsește cuibul părintesc, din care a început călătoria noastră vremelnică prin această lume. Acesta-i un simțământ universal, ce îmbracă însă veșmânt diferit de la individ la individ și de la țară la țară. Ne cutreieră însă pe mai toți dorirea izvoarelor și aceasta capătă, atunci când suntem departe de tărâmurile genezei, un gust dulce-amar și se proiectează în lumina amintirii secvențe parcă filmice ale întâmplărilor de neuitat trăite acolo într-un timp mitic. Se aprinde acea zonă afectivă a minții noastre. Se petrece un astfel de tulburător remember mai cu seamă atunci când ni s-au înecat corăbiile și ne-au copleșit tristețile, stăpânindu-ne senzația cufundării în abisuri. Tânga după colțul cel unic ne cuprinde și de suntem fericiți și toate ne merg din plin. De ce oare? Poate pentru că, luându-ne zborul de cuib, ne-am îndepărtat iremediabil și de vârsta purității, a gingășiei. Regretul pierderii pentru totdeauna a acestor valori de mare preț pune stăpânire pe noi și ne răsar în minte clipele de neasemuită fericire de care am avut parte în căminul părintesc. Pentru că, și dacă n-a curs miere și lapte în acel timp auroral, a existat nimbul unei iubiri ce nu are pereche. E dragostea părintească, cu a sa căldură și luminiscență sufletească inegalabile, darul și mângâierea copilăriei. Se trec și nu se mai întorc. Ocrotirile părintești de care te-ai bucurat în acel anotimp sunt, din păcate, irepetabile.

Ai devenit om în toată firea. Revii acasă și ai norocul ca părinții să mai fie în viață. Sunt cel mai adesea bătrâni și neputincioși, mai rar în putere. Ei te întâmpină în prag cu inimă mare, dar nu se mai întrupează, din păcate, acea stare edenică din copilărie. Ești bucuros să fii iar în vatra părintească, însă bucuria e îndoită de nostalgie, sau chiar de tristețe. Nu mai ești ca atunci în copilărie și nu mai este deloc ca odinioară. Ți-ai pierdut inocența. A încetat ocrotirea. Ai devenit ocrotitor. De aceea dorul de colțul Terrei unde te-ai născut și ai crescut până a intra în rândul celor mari pulsează cu atâta intensitate mai ales când te afli departe de toposul primordial. Simți nevoia mistuitoare să redo­bân­dești paradisul pierdut.

Iarba verde, verde, de acasă mai poartă în miezul ei o semnificație la fel de profundă și generatoare a părerii de rău după ceea ce a fost cândva grădina raiului tău pe pământ. E sentimentul înstrăinării de neînturnat de acel cuib proteguitor. Poate fi trecătoare simțirea aceasta, ori permanentă. Se simte cu intensități dureroase mai ales când ești la mari depărtări, hăt departe de țara ta. De firea ta e mai înclinată spre tristețe te poate lua în stăpânire suferința cea fără de leac. O poți pune pe seama multor factori exogeni, pe mediul în care nu te-ai integrat încă. E una din consolările cele iluzorii și mai la îndemână. Dar simțământul acesta al înstrăinării și arșița dorului de iarba verde, verde, de acasă îi încearcă și pe cei care și-au găsit rosturile și și-au clădit trainic așezământul viețuirii cu o existență mai confortabilă decât în țara lor de origine nu de mult părăsită. Care să fie explicația acestei surpări sufletești pe care o cunosc atâția oameni pribegi din vremea asta a dislocărilor uriașe de populații, de migrări și imigrări de proporții colosale? Explicația se află în sufletul omului, supus suferințelor. Acolo, în cămara invizibilă, au loc tainice alchimii. Nimeni nu le poate dezlega în toată cuprinderea și complexitatea lor. A picurat în acel potir seva ierbii verde, verde, de acasă. E plăsmuitoare de sentimente inefabile. Suntem trestii gânditoare, dar și suflete înstelate. Se naște în acel alambic o suferință care înnobilează. Durerea ia și chipul cântului. Și se psalmodiază ca un alint. Câte un aed, precum Tom Jones, îi dă glas. Auzim, ascultăm, înmărmurim de emoție și parcă ne înălțăm la ceruri.