Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Iartă, ca să fii și tu iertat!

Iartă, ca să fii și tu iertat!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 10 Aug, 2016

Relațiile cu ceilalți oameni le purtăm în noi. Fie în lume, fie în deșert, suntem adânc legați de toți semenii noștri. Împreună alcătuim Adamul total și mântuirea ne este condiționată de tot acest șir de conexiuni, de rețeaua de relații care ne ține strâns laolaltă. Plasa care ne cuprinde pe toți este determinată de o singură regulă, aceea a reciprocității. Acest tip de reciprocitate își are originea în Evanghelie și este reluat de părinții pustiei. Despre Avva Isidor de la Sketis, Avva Pimen spunea că, atunci când a vorbit în biserică, le-a spus fraților un singur lucru: „Iartă-l pe aproapele tău, ca să fii și tu iertat” (cf. Mt. 6, 14).

În logica creștină, dobândim doar în măsura în care reușim să dăruim; risipind dragostea doar suntem în stare să o păstrăm. Iertând cu inima largă, vom primi și noi iertarea de la Dumnezeu. Felul în care gestionăm relația cu aproapele devine monedă de schimb în relația noastră cu Dumnezeu.

În lumea noastră interioară, relațiile cu Dumnezeu și cu semenii sunt mereu vii. Au o dinamică a lor proprie. În această lume, iertarea este absolut fundamentală. Părinții vorbesc despre faptul că omul este o ființă a prezentului pe care trecutul nu îl mai apasă, iar viitorul nu îl îngrijorează. Există doar prezentul și deschiderea plină de nădejde către viitor. Dar pentru o astfel de raportare la timp este nevoie de iertare, singura care vindecă trecutul și face posibil viitorul. Iertarea este o mișcare ce se naște din dragoste, care vine de la Dumnezeu și tot spre El se întoarce în cele din urmă. Iertarea nu este renunțarea juridică la o anumită vină, ci este vindecarea pe care Domnul o dăruiește.

Se vorbește atât de mult despre iertare tocmai pentru că nu există legătură între oameni în care să nu se nască tensiuni și cu cât deschiderea și apropierea sunt mai mari, cu atât rănile, voluntare sau involuntare, sunt mai frecvente. Nu putem trăi fără relații de calitate, fără apropiere, fără dragoste. Dar dragostea este paradoxală, în același timp, dă putere și vulnerabilizează. Dragostea ne face să ne dăm jos măștile și armurile și să ne vedem unii pe alții așa cum suntem, cu sensibilități tulburătoare de cele mai multe ori. Fără iertare, rănile pe care ni le producem unii altora s-ar adânci atât de mult, încât ne-ar ucide în cele din urmă. Și nu există om care să nu îi fi rănit pe ceilalți, fie și doar puțin. La fel cum nu este nimeni care să nu fi suferit de pe urma semenilor. Tocmai de aceea trebuie să facem experiența iertării în toate sensurile ei. Să învățăm să iertăm și să învățăm să primim iertarea celorlalți cu smerenie. Abia în felul acesta ne vom apropia de Dumnezeu și vom putea să primim iertarea lui, cea cu totul lipsită de reproșuri, care răscumpără trecutul și face să dispară până și cicatricile vechilor răni.