Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Iartă, ca să fii și tu iertat!
Relațiile cu ceilalți oameni le purtăm în noi. Fie în lume, fie în deșert, suntem adânc legați de toți semenii noștri. Împreună alcătuim Adamul total și mântuirea ne este condiționată de tot acest șir de conexiuni, de rețeaua de relații care ne ține strâns laolaltă. Plasa care ne cuprinde pe toți este determinată de o singură regulă, aceea a reciprocității. Acest tip de reciprocitate își are originea în Evanghelie și este reluat de părinții pustiei. Despre Avva Isidor de la Sketis, Avva Pimen spunea că, atunci când a vorbit în biserică, le-a spus fraților un singur lucru: „Iartă-l pe aproapele tău, ca să fii și tu iertat” (cf. Mt. 6, 14).
În logica creștină, dobândim doar în măsura în care reușim să dăruim; risipind dragostea doar suntem în stare să o păstrăm. Iertând cu inima largă, vom primi și noi iertarea de la Dumnezeu. Felul în care gestionăm relația cu aproapele devine monedă de schimb în relația noastră cu Dumnezeu.
În lumea noastră interioară, relațiile cu Dumnezeu și cu semenii sunt mereu vii. Au o dinamică a lor proprie. În această lume, iertarea este absolut fundamentală. Părinții vorbesc despre faptul că omul este o ființă a prezentului pe care trecutul nu îl mai apasă, iar viitorul nu îl îngrijorează. Există doar prezentul și deschiderea plină de nădejde către viitor. Dar pentru o astfel de raportare la timp este nevoie de iertare, singura care vindecă trecutul și face posibil viitorul. Iertarea este o mișcare ce se naște din dragoste, care vine de la Dumnezeu și tot spre El se întoarce în cele din urmă. Iertarea nu este renunțarea juridică la o anumită vină, ci este vindecarea pe care Domnul o dăruiește.
Se vorbește atât de mult despre iertare tocmai pentru că nu există legătură între oameni în care să nu se nască tensiuni și cu cât deschiderea și apropierea sunt mai mari, cu atât rănile, voluntare sau involuntare, sunt mai frecvente. Nu putem trăi fără relații de calitate, fără apropiere, fără dragoste. Dar dragostea este paradoxală, în același timp, dă putere și vulnerabilizează. Dragostea ne face să ne dăm jos măștile și armurile și să ne vedem unii pe alții așa cum suntem, cu sensibilități tulburătoare de cele mai multe ori. Fără iertare, rănile pe care ni le producem unii altora s-ar adânci atât de mult, încât ne-ar ucide în cele din urmă. Și nu există om care să nu îi fi rănit pe ceilalți, fie și doar puțin. La fel cum nu este nimeni care să nu fi suferit de pe urma semenilor. Tocmai de aceea trebuie să facem experiența iertării în toate sensurile ei. Să învățăm să iertăm și să învățăm să primim iertarea celorlalți cu smerenie. Abia în felul acesta ne vom apropia de Dumnezeu și vom putea să primim iertarea lui, cea cu totul lipsită de reproșuri, care răscumpără trecutul și face să dispară până și cicatricile vechilor răni.