Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Iconar de suflet cu penelul cuvântului
M-am întrebat de multe ori ce l-a îndreptat spre călugărie pe Vlădica Timotei? În privința îmbrățișării slujirii Domnului prin preoție nu-mi lipseau deslușirile. Îmi era limpede că se așezase întru rodire sămânța acestei sacre chemări încă de acasă, ca fruct al lucrării statornice a părinților cei bine credincioși, Elena și Miron. Ei nu-l călăuziseră anume pe o asemenea cale, dar trăirea lor smerită în duh creștin răsunase în făptura îngerească a odraslei și el simțise că în Biserică e locul lui. Nu luase în seamă opreliștile vremii. Nu avuseseră nici cea mai mică însemnătate pentru dânsul. Pe acest tărâm fusese sortită întemeierea sa. Jucase un rol în alegerea curajoasă și atmosfera, i-aș zice chinovială, ce domnea în satul natal al Rădășenilor. Îl inspiraseră de bună seamă și preoții din bisericile copilăriei, îndeosebi cele de la Rădășeni și Fălticenii Vechi, în care gusta fericit sărbătoare de sărbătoare din potirul liturghisirii. Rămânea însă tainic, greu de pătruns, de ce pornise pe o asemenea potecă, consacrându-se unui mod existențial în care, fără să te rupi întru totul de lume, te dăruiești pe deplin Domnului. Bănuia, de bună seamă, vămile de străbătut, dar năzuia la bucuria fără de seamăn a intrării în cetele îngerești, cele ce-l preamăresc pe Dumnezeu. Înclin să cred că această hărăzită menire i s-a luminat seminaristului Cristian Gabriel Aioanei la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, în acei ani de ucenicie și teologhisire, când a fost înfiorat de evlavia monahilor, făpturi mai degrabă ale cerului decât ale pământului. În respectiva vreme s-a frământat să priceapă și noima zugrăvelilor de pe ușile diaconești din Biserica Voievodală a Neamțului, înfățișând îngerii în cădere. Avea să i se tâlcuiască în plinătatea înțelesurilor din cuvântul rostit la slujba de călugărire de arhimandritul Bartolomeu Anania, care spre final luase parcă un voal de pe privirea novicelui. „... un înger vine din cer, de sus, dar zboară cu capul în jos, ca și când s-ar prăbuși, așa cum orice pasăre zboară din înaltul cerului spre spicul ierbii. Este un zbor invers, dar acesta este zborul misiunii, al ascultării.”
Extinzând acolada, spre a reliefa reverberările din slujirea monahală, cuvântătorul se referea la cei doi tineri care primeau botezul călugăriei prin tundere cu înnoit nume de Timotei și Ieronim, prăbușiți pe lespezile bisericii înaintea Sfântului Altar. „Este și acesta un zbor invers: în realitate, căderea lor este primul pas către misiunea ce și-au asumat-o și către care i-a îndemnat Dumnezeu. Se spune despre călugăr că este un înger în trup; firește despre călugărul ideal, despre care a vorbit părintele arhimandrit Zenovie (Ghidescu), starețul Mănăstirii Horaița. Dar îngerul acesta în trup pare uneori că se prăbușește, parcă zboară în sens invers, că este gata să se sfârșească, că aterizează, dar, în realitate, abia atunci se află în plinătatea misiunii sale.”
Îmi place să cred că, dedicându-se vieții mănăstirești, seminaristul Cristian Gabriel a văzut în drumul pe care a apucat suișul spre cer, de unde avea cum să pogoare la pământ, în acea planare ce arată ca o cădere, ce-i de fapt șederea întru salvarea sufletelor semenilor săi, pregătindu-i pentru urcarea către bolta cerească, în Împărăția lui Dumnezeu. A fost o opțiune în cunoștință de cauză, adică în deplina înțelegere a treptelor ce trebuie urcate, în respectul pravilei, cu ascultare smerită și nesmintită, întocmai ca în învățămintele cuprinse în vorbirea parabolică a iscusitului predicator, lămuritoare privind rosturile și menirile ce-i stăteau în față. S-au dăltuit în ființa sa și, pătruns de însemnătatea lor, însuflețit de vocația sa tezaurizatoare, călugărul abia intrat în cin a păstrat ca pe ceva de preț cuvântarea celui care i-a tutelat sublimul moment al botezului monahal.
Anamnezele Vlădicii Timotei nu sunt poetice, deși nu le lipsește fiorul liric. Au o țesătură de cântec al amintirii. Cinstesc, picurând nostalgie, judecă nepărtinitor, cu grija de a nu tulbura memoria. Această scriere învederează cu fiecare rând faptul că învățămintele ceasului auroral, iscusit transmise de un maestru al logosului și al pedagogiei, arhimandritul Bartolomeu Anania, mitropolitul de mai târziu, au găsit pământul cel mănos și s-au rostuit nu doar în literă, ci și în spirit. Glăsuise atunci cel care străbătuse timpuri furtunatice, din care ieșise biruitor: „Eu nu vă voi da sfaturi, pentru că ați primit destule de la cei care sunt mai încercați duhovnicește decât mine. Eu vă voi îndemna doar atât: să vă rugați pentru cei mai mari ai voștri, pentru frații voștri, pentru cei care v-au îndrumat și să nu uitați niciodată, oricâte sprâncene s-ar ridica a mirare asupra voastră de-a lungul unei vieți - și vor fi destule care se vor ridica -, și oricâte ironii vă va fi dat să auziți(ori) să întâmpinați, să aveți, totuși, această conștiință: că, mai mult sau mai puțin, mai desăvârșit sau mai puțin desăvârșit, faceți parte din această elită a creștinilor care este menită să completeze și să rostească și cealaltă față a unei realități spirituale care se realizează în interiorul Bisericii lui Hristos”. Vlădica Timotei e prin excelență un neuitător și un neostenit rugător pentru mai-marii săi. Așijderea o face fără odihnă spre rânduirea cea bună a vieții fraților și pentru bunăstarea sufletească a mentorilor. Din asemenea credințe și simțăminte s-a ivit cartea Anamneze, închinată în cea mai mare parte Mitropolitului Bartolomeu, căruia îi zugrăvește o grăitoare evocare. Se remarcă în zugrăvitură tușe ce pun în lumină episoade inedite, revelatorii, trăite de iconarul de suflet, cu penelul cuvântului bine ales, în preajma marelui său înaintaș. Potrivit acelor îndemnuri de la călugărire ale Mitropolitului din cetatea Clujului, devenite profesiuni de credință, Vlădica Timotei a purces la alcătuirea în paginile scrierii sale a unui întreg iconostas de Chipuri ale vetrelor monahale. Îi regăsim în aceste icoane pe Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Sofian Boghiu, Macarie Drăgoi, Eugen Laiu, Roman Stanciu Ialomițeanul, Benedict Ghiuș, Grigore Băbuș, Irineu Chiorbeja, Victorin Oanele, Gherasim Bica, Tit Moldovan, Nazaria Niță, Maica Benedicta.
Nu am știință dacă iconarul de suflet cu penelul cuvintelor ajunează înainte de a se apuca de lucru aidoma zugravilor de demult, dar nu mă îndoiesc că își moaie de fiecare dată condeiul în călimara încăpătorului său suflet, acolo unde e comoara amintirilor din exercițiile de admirație, cărora se dedă zi de zi sub impulsul iubirii aproapelui și al dorinței mereu vii a cunoașterii devenirii semenilor, autori de fapte alese, spre a le merge pe urme în propria-i zidire spirituală. În preajma lor, sau chiar de la depărtare, e în ascultare smerită și în zbor de albină la strânsul nectarelor. E lucrarea unei spornice diortosiri a înțelesurilor. Tot timpul ochi și urechi, ferestre spre minte, și într-o vibrație a sorbirii a ceea ce-i este dat să vază, să audă, ca să așeze în sipet. Și din această ladă de zestre spirituală Vlădica psalmodiază cu verbul lui cântecul amintirii, în care se împletesc și alesăturile de ziceri ce i-au înminunat ființa. Își aduce aminte de pildă de o memorabilă rostire a lui Bartolomeu Anania la prohodirea acelei figuri legendare a monahismului, maica Eustochia, stareța de poveste a Agapiei. Între altele, cuvântătorul, cu verbul mereu doldora de sensuri și de tâlcuiri miezoase, evoca o întâmplare, ce arunca o jerbă luminoasă, nimbând această personalitate, ce avusese reputația de a fi fost o mână de fier, încununând-o cu o aură necunoscută, cea a unei delicateți de nebănuit altfel. Ierarhului îi venise în minte că făptura aceasta puternică suferise și plânsese într-o primăvară când descoperise că cineva pângărise cuibul unei rândunele. Istorisind, încheiase, desprinzând o semnificație aproape baladescă: „Suntem la sfârșitul iernii și începutul primăverii. Sufletul maicii Eustochia se înalță către Dumnezeu. În zborul către cer, sufletul ei se va întâlni cu rândunelele care vin din țările calde către Munții Neamțului să-și facă din nou cuib. Păsările se vor întâlni cu sufletul Eustochiei, călător spre cer, în timp ce altele vor veni la Agapia pentru a-și construi din nou cuib și a scoate noi generații de rândunele”.
Așa se alcătuiesc icoanele din Anamneze. Izvorăsc din îndemnurile ce-au pogorât asupra la acea oră astrală. Se îmbogățesc mereu prin râvna unui slujitor al Domnului care ține fereastra deschisă ca să se reverse înăuntru miresmele cerului și pământului. Poate dau târcoale și mirosuri mai puțin plăcute, dar li se pune stavilă. Se petrece asta pentru că Vlădica a avut de la momentul intrării în cinul călugăresc și până azi, când s-au troienit 57 de ani, puterea de a zâmbi invocată în cuvântul de la călugărirea din 7 februarie 1989 de la Mănăstirea Neamț, de arhimandritul Bartolomeu Anania. Și sunt încredințat că așa i se va așterne pe mai departe drumul. În slovele acestor portrete și evocări din Anamneze străluminează un astfel de zâmbet. Sub licărirea acestuia se întrupează „călugărul din mers”, cel cu pilduitoarea lui nevoire din pagini de Pateric. Într-un asemenea duh se străduiește să-și rânduiască lucrarea aidoma îngerilor în acel zbor invers, cum atât de profund observa arhimandritul Bartolomeu Anania, voind a urca spre cer și a veni spre pământ „în plinătatea misiunii”.