Ideea creştină: Bucuria duhovnicească, arvună a Învierii

▲ Taina pocăinţei este nedespărţită de bucuria simţirii duhovniceşti ▲

Se cuvine să primim cu bucurie încercările ce ne vin de la Dumnezeu ca un semn al purtării Lui de grijă: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite“ (Iacov, 1, 2).

Bucuria ucenicilor pentru supunerea demonilor: „Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău“ (Luca 10, 17) este temperată de Hristos, care le arată că singura bucurie statornică este cea a mântuirii. Este o bucurie care preţuieşte la măsura dragostei divine fiecare suflet: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15, 7). Aceeaşi bucurie a aflării duhovniceşti ne este descrisă de Hristos şi în parabola cu drahma cea pierdută. Dragostea care odihneşte pe aproapele e un continuu izvor de bucurie în Hristos: „Căci am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate“ (Filim., 1, 7).

Taina pocăinţei este nedespărţită de bucuria simţirii duhovniceşti: „El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa“ (Iov 33, 26).

Darul bucuriei se revarsă îmbelşugat la naşterea Domnului: „Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte“ (Mt., 2, 10). De asemeni, în timpul propovăduirii Mântuitorului: „Deci însuşi David Îl numeşte pe El Domn; de unde dar este fiul lui? Şi mulţimea cea multă Îl asculta cu bucurie“ (Mc. 12, 37). Apoi în momentele arătărilor lui Hristos de după Înviere: „Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui“ (Mt., 28, 8); „Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare?“ (Luca 24, 41). De asemeni, după înălţarea cu trupul la cer a Domnului Înviat: „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare“ (Luca 24, 52).

Este darul prezenţei lui Hristos în mijlocul oamenilor şi în inima Bisericii: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El se va bucura foarte de tine şi în dragostea Lui va tresălta şi va cânta de bucurie pentru tine“ (Sofonie 3, 17).

Sf. Apostol Iuda îndeamnă spre zidirea în credinţă prin rugăciunea în Duhul Sfânt, păzirea în dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi aşteptarea cu nădejde a milostivirii Domnului nostru Iisus Hristos (Iuda 1, 20, 21). În finalul epistolei sale, Sf. Iuda aduce slavă „singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru“, Cel Care „poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare“ (Iuda 1, 24).

În taina credinţei, suferinţa şi bucuria nu se mai opun ca în cugetul mişcat de iubirea de sine şi celelalte patimi ce aruncă viaţa omului într-o continuă forfecare, ci oglindesc relaţia dintre taina crucii şi cea a învierii lui Hristos: „Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare“ (I Pt., 4, 13).