Ideea creştină: Despre vocaţia sfinţeniei

În vremea noastră atât de zbuciumată tema sfinţilor, a sfinţeniei este, paradoxal, mai actuală decât oricând. Spun unii Părinţi că tocmai în astfel de vremuri zbuciumate şi pline de confuzii „apele se separă“. Conştiinţa iubitorului de Dumnezeu, chiar atunci când descoperă neputinţele proprii, însetează din adâncul fiinţei după sfinţenia divină. Însăşi această însetare, privirea cu umilinţă şi dorire spre sfinţenie este o tainică pregustare a ei. Este foarte important ca în căutarea sfinţeniei să avem acea stare de deschidere prin credinţă primitoare a harului lui Dumnezeu. Să vrem şi să cerem prin rugăciune ajutorul lui Dumnezeu spre a ne conştientiza păcatele şi a primi izbăvirea de ele. Mulţi oameni inteligenţi răspund negativ chemării la sfinţenie din cauza neglijării importanţei trupului, altarul liturghisirii duhovniceşti. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească“.

Urcuşul pe calea sfinţeniei nu este un progres individualist, ci o împreună-zidire în Trupul lui Hristos, Izvorul sfinţeniei. (...) În Tainele Bisericii, Dumnezeu ne izvorăşte harul curăţitor, tămăduitor şi sfinţitor. Sfântul Pavel ne spune: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării“. (... ) Tot el ne îndeamnă spre o atitudine mulţumitoare faţă de Dumnezeu în toate încercările primite ca dar al iconomiei divine: „Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină“ (Col. 1, 12). El ne aminteşte că o condiţie a părtăşiei la sfinţenie este nevoinţa despătimirii: „desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor“. Sfinţenia nu este un ideal abstract, o ţintă intangibilă, ci este părtăşia la chemarea cerească ce ni se adresează. Dumnezeu nu ne cere ceea ce nu putem împlini. El ne spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt“. E adevărat că nu putem să ne sfinţim prin propriile noastre puteri, ci ca părtăşie la sfinţenia lui Dumnezeu prin darul şi harul Lui. Este nevoie de o întâmpinare din partea omului a iniţiativei divine: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi.“ (Iacov, 8). (...)

Gestul fundamental al orientării spre sfinţenie ce se cere mereu reînnoit este nevoinţa renunţării la păcate şi căutarea smereniei care este mediul cel mai bun al dăruirii şi iubirii duhovniceşti. În Apocalipsă ni se vorbeşte cum „fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor“ (Apoc., 8, 3-4). Plinătatea Revelaţiei a fost dată sfinţilor, care au trăit plinătatea împărtăşirii dumnezeieşti: „Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna“ (Iuda, 1, 3). Cei ce se deschid lucrării sfinţitoare a Duhului Sfânt se fac icoane vii ale iubirii lui Dumnezeu în Hristos, spre mărturie tuturor oamenilor: „Voi sfinţi numele Meu cel mare care a fost necinstit la neamurile printre care l-aţi necinstit voi, şi vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când Mă voi sfinţi în voi, înaintea ochilor lor“ (Iezechiel 36, 23). Apostolul Petru ne arată cum în sfinţi e lucrător Cuvântul lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt: „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt“ (II Pt., 1, 21). Însă mărturisirea prin viaţă şi cuvânt a credinţei sfinţilor ni se cere tuturor creştinilor: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8, 38). „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare (…) Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire“ (I Tesal., 4, 3, 7). Avem nevoie, astăzi mai mult ca oricând, să ne amintim că viaţa este o trecere spre momentul întâlnirii cu Dumnezeu din hotarul veşniciei şi avem trebuinţă de o pregătire duhovnicească, după cum spune Apostolul Pavel: „spre întărirea inimilor voastre, ca să fiţi fără de prihană întru sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, cu toţi sfinţii Săi“ (I Tesal. 3, 13). Este momentul „când va veni să se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea“ (II Tesal. 1, 10).