Ideologia marxistă s-a înstăpânit prin distrugerea firii

Așa cum am arătat și în alte analize dedicate mărturisitorilor creștini din timpul prigoanei comuniste, ideologia dominantă a marxismului materialist ateu s-a putut impune nu prin deținerea unei forțe proprii deosebite, ci, în principal, datorită golului lăsat în lume prin slăbirea ethosului creștin. Mai ales astăzi, când avem deosebitul privilegiu de a privi lucrurile retrospectiv, socotesc că cinstirea acestor mărturisitori nu ar fi deplină - și datorită măreției lor și a micimii noastre, niciodată nu va fi deplină! - dacă nu am spune și faptul că acea inumană și nedreaptă prigoană dezlănțuită de aparatul represiv al regimului comunist, în special în lagăre și închisori, asupra celor mai buni dintre creștini a avut ca efect, în timp, prăbușirea comunismului. Suferințele îndurate de mărturisitori în aceste adevărate „case ale morții” au făcut ca, la momentul potrivit, Dumnezeu să încline balanța în favoarea creștinilor și să pună capăt unei perioade de domnie a răului, domnie care a sucombat în mod necesar, întrucât nu a mai avut cu ce se hrăni. În sprijinul acestei afirmații îl aducem și pe Sfântul Dionisie Areopagitul, care spune că „răul nu este nici ființă, nici lucru, nici nu are ipostas propriu, ci este lipsă a binelui”. De aceea, când binele este prezent și se dezvoltă în lume, atunci răul se risipește de la sine, pentru că nu mai există acel „loc” gol în care să se instaleze și nu mai are ce parazita.

Dar se poate spune, tot în relație cu mărturisitorii creștini, că însuși comunismul a contribuit, prin formele sale istorice de manifestare, la propria cădere. Nenumăratele abuzuri, crime și vieți omenești distruse cu bună știință de către regimul ateu nu au făcut altceva decât să-i descopere fundamentul nihilist care, mai devreme sau mai târziu, avea să conducă în mod sigur la propria diso­luție. Fiecare creștin torturat și ucis în închisorile comuniste a însemnat, pe lângă vădirea caracterului antiuman al ideologiei marxiste, și actul prin care comunismul însuși își scurta perioada de stăpânire. Fratricidul profesat și susținut ideologic de comunism a însemnat în același timp începutul lucrării la propria sa moarte. Fără să știe, regimul ateu s-a supus acelei legi universale sădite de Dumnezeu în creație, potrivit căreia cel care săvâr­șește nedreptatea se pedepsește pe sine însuși, chiar dacă pedeapsa uneori întârzie. Comunismul a încercat să mutileze firea omenească și să propună o formă schimonosită drept model al unei perfecțiuni dobândite prin „evoluție”. Iar cei care s-au opus acestei mutilări a firii, a așa-numitului „om nou”, au fost eliminați din viața publică și unii chiar exter­minați. Așa se face că ideologia marxistă s-a înstăpânit paradoxal, în numele „omului nou”, pe distrugerea firii omenești, atât în dimensiunea ei fizică, cât mai cu seamă în cea spirituală. De aceea, firea omenească s-a ridicat cu putere împotriva comunismului și l-a surpat.

Desigur că o astfel de pers­pectivă nu poate fi dovedită prin argumente raționale sau politice. Aceasta este, însă, concluzia firească la care se ajunge analizând dintr-o perspectivă duhovnicească fenomenul mărturisirii creștine din perioada comunistă și implicațiile lui istorice. Totuși, cred că există un caz, de altfel foarte cunoscut, care poate veni ca probă în sprijinul celor afirmate mai sus. După cum bine se știe, pr. Gheorghe Calciu a fost întemnițat de două ori; a doua oară spre sfârșitul epocii comuniste, între anii 1979 și 1984. Față de părintele Calciu, la această a doua arestare, se observă deja o altă „atitudine” a regimului, care trădează începutul slăbiciunii lui. Regimul ateu nu mai știa cum să abordeze și cum să ges­tioneze cazul acestui om care nici nu murise, nici nu se „re­educase” în urma primei deten­ții. Un singur mărturisitor, în lanțuri, a putut învinge un întreg sistem doar cu puterea Duhului care sălășluia în el. Cred că doar așa se pot explica eliberarea lui și, ulterior, expulzarea din țară, în anul 1984.

Aș încheia prin a atrage atenția că și astăzi există tendințe, deja mondializate, de siluire a firii umane, desigur, sub alte pretexte, în alte forme și de către alt fel de marxiști de serviciu ai lumii. Așadar, este limpede că lecțiile istoriei au trecut pe lângă foarte mulți semeni fără a fi învățate, dar ceea ce este uimitor este părerea că nici măcar conștiința și firea omului nu ne pot înțelepți.