Ieroschimonahul Ioan Guțu, cel pe care toți l-au numit om sfânt

Minunatul gheron Ioan Guțu (1906- 1996), de la Chilia „Sfântul Ioan Botezătorul”-Colciu, povestea adeseori că a ajuns la Sfântul Munte citind cartea Psalmilor, care i-a călăuzit îndeosebi pașii: „Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit și legea Ta în lăuntrul inimii mele” (Psalmul 39, 10-11). Aceste cuvinte l-au inspirat profund, devenind un motto al vieții duhovnicești și al slujirii sale în Muntele Athos.

Cu un astfel de dor a venit la Athos el, un tânăr din Basarabia, care mărturisea că, atunci când a ajuns în port, un monah grec l-a acoperit cu rasa. Așa l-a urcat pe vapor și l-a adus în Sfântul Munte. În mod obișnuit, tinerii și copiii nu aveau voie să intre în Muntele Athos, conform unei legi care interzicea oricărui băiat fără barbă să pășească pe pământul sfințit.

De când a ajuns în Athos și până în ultima zi a vieții sale, părintele Ioan Guțu s-a străduit să urmeze cuvintele psalmului: „Să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit și legea Ta în lăuntrul inimii mele” (Psalmul 39, 11), trăind o viață pilduitoare, care avea să devină, mai târziu, o mărturie vie pentru cei din jur.

Așa cum spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: „Când auziți despre faptele unor oameni sfinți, străduiți-vă să le scrieți, căci va veni vremea când asemenea rânduri vor fi singura mângâiere”. Între acești oameni cu viață sfântă a fost trecut și Avva Ioan pentru smerenia, nevoința, răbdarea cea multă și, mai ales, pentru iubirea pe care o arăta celor care-l ocărau, îl loveau sau îi spuneau cuvinte de dispreț și nemulțumire, fără a pune la suflet astfel de atitudini.

Născut în Basarabia, în 1906, și primind la Botez numele Sfântului Gheorghe, viitorul monah Ioan dimpreună cu sora sa Onufria au fost singurii copii care au supraviețuit în familia binecredincioșilor Andrei și Achilina Guțu. Ceilalți prunci au trecut din această lume la o vârstă fragedă. Doar el și sora lui, devenită mai târziu monahia Onufria, au rămas în viață și s-au deprins cu lucrarea faptelor bune. În casa părinților săi poposeau adeseori străini, între care și călugări basarabeni care se nevoiau în Muntele Athos și călătoreau periodic pentru ajutoare în patria lor.

Când tânărul Gheorghe avea 16 ani, a refuzat propunerea monahilor de a merge împreună cu ei în „Grădina Maicii Domnului”. Însă, după trei ani, s-a hotărât și s-a îndreptat către Muntele Athos, cu gândul de a rămâne acolo pentru totdeauna. După un an, tatăl său, auzind de la ceilalți călugări basarabeni că se afla acolo, a venit să-l vadă. A vândut din agoniseala lui câteva perechi de boi pentru lunga călătorie către Elada. Când l-a întâlnit, l-a rugat să revină, dar nu a reușit să-l convingă. În cele din urmă, înainte de a se despărți, cu lacrimi, tatăl său i-a spus: „Dacă vrei să rămâi, îngrijește-te să mori aici!”.

Fiind ucenic al unui călugăr cu viață sfântă, Ilie Hulpe, care i-a fost primul duhovnic și îndrumător, încet-încet, tânărul Gheorghe a început să învețe marile taine ale călugăriei. Starețul lui a fost unul dintre cei mai înduhov­niciți părinți români ai Sfântului Munte din perioada respectivă. La un moment dat, a avut mulțime de ucenici. Sfătuia și primea nu doar români, ci și greci, ruși, bulgari și sârbi. Îi spovedea pe mulți, întrucât era foarte cercetat, iar unora, care erau temători, le spunea: „Îndrăznește, frate! Și eu sunt om păcătos!”.

Sub oblăduirea duhovnicului Ilie, fratele Gheorghe a deprins lucrarea călugăriei. A fost tuns în monahism în 1927, primind numele Ioan, în același an fiind hirotonit ierodiacon.

Părinții, văzând dragostea lui pentru cele sfinte, au hotărât să fie hirotonit ieromonah în 1938, lucru care l-a determinat să se nevoiască și mai mult. Toți erau încântați de râvna lui. Iubea ascultarea, nu cârtea și nu săvârșea nimic fără binecuvântare.

Mai mulți dintre egumenii chiliei au trecut repede către Domnul, astfel că, în anul 1951, ieroschimonahul Ioan Guțu a rămas singur și fără nici un ajutor. S-a gândit să plece, dar îl împiedica dragostea față de locul acela, știind că altfel avea să fie părăsit și ruinat. De acum înainte, aproape 40 de ani s-a nevoit singur, fiind foarte râvnitor, întrucât iubea sfintele slujbe și, de cele mai multe ori, la sărbători și praznice împărătești, mergea la chilia învecinată, „Sfântul Gheorghe”, al cărei superior era părintele ieroschimonah Dionisie Ignat. Acesta spunea despre prietenul său Ioan Guțu că au trăit ca frații: „Nu era deosebire între cele două chilii, țineam împreună toate praznicele. A fost un monah bun, era foarte strict cu viețuirea sa”.

Părintele Ioan a mers pe calea obișnuită a călugărului athonit. În Postul Mare, în primele trei zile nu mânca nimic, apoi mânca la două zile. Părintele Dionisie spunea că nu a cunoscut mulți monahi care să împlinească nevoințele ce-l duc pe om către dobândirea mântuirii cu o asemenea atenție precum părintele Ioan, mai ales că acesta nu vorbea cu nimeni despre nevoința sa.

A trecut prin mari încercări. Odată, în pădure, a căzut și și-a rupt coloana. Abia pe seară l-a găsit un călugăr, care venise din întâmplare să-l vadă, știindu-i obiceiul de a merge în fiecare zi în pădure ca să adune lemne pentru foc. L-au dus la spital și părintele Ioan și-a mărturisit mai degrabă mulțumirea: „«Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat» [Psalmul 117, 18], pentru că Domnul nu vrea moartea păcătosului”.

Părintele Ioan spunea că monahul, fie că este la începutul ori la finalul zilelor sale, fie că este bolnav sau într-o bună stare, are nevoie de răbdare, răbdare, răbdare! Medicii care l-au vizitat după accident au rămas uimiți de răbdarea sa în momentele foarte grele prin care trecea în acea ultimă parte a vieții.

Iubea slujbele. Atât la Chilia „Sfântul Gheor­ghe”-Colciu, cât și la Mănăstirea Vatoped, de care aparținea, era bucuros să audă cântările și să stea aproape de cei care Îi aduceau lui Dumnezeu laudă.

Oaspeții săi erau surprinși de felul de a fi și de modul în care-și purta suferința, mai ales spre finalul vieții, când picioarele sale, mereu umflate și pline de răni, îi provocau o durere continuă. În chilia lui domneau simplitatea și sărăcia, dar, așa cum remarca cineva, fru­musețea acestei chilii era dată de candelă, așezată cu evlavie în fața icoanei. Aidoma sihaștrilor din vechime, părintele trăia cu o seninătate ce îi uimea pe cei care veneau la el, făcându-i să se minuneze că mai există astfel de monahi, de o sfințenie ascunsă, dar strălucitoare.

Mărturisea că a cunoscut în Muntele Athos călugări cu viață sfântă care, dacă i-ar vedea pe el și pe alții, ar plânge, știind cât de râvnitori și statornici erau cei de demult. Aceștia nu făceau nimic fără binecuvântare, înțelegând că mântuirea poate fi dobândită doar având smerenia drept temelie a asceticelor nevoințe.

Se ostenea dimpreună cu părinții chiliei învecinate. Mergeau la pescuit, împărțeau într-un fel aparte peștii și, de multe ori, în așteptarea prinderii acestora, își făceau pravila în micul port pe care îl aveau la mare.

Părintele Ioan Guțu era vizitat de oameni importanți. La un moment dat, între aceștia s-a numărat și un episcop al Patriarhiei Constantinopolului, venit să-i ceară sfat și sprijin în rugăciune, deoarece se confrunta cu dificultăți din partea autorităților turce. Părintele Ioan i-a răspuns cu bucurie, spunându-i că se va ruga pentru el. Când episcopul l-a întrebat dacă și el ar putea să facă ceva pentru bătrân, răspunsul său a fost simplu și profund: „Să păstrați dogmele Ortodoxiei neciuntite!”.

Între ierarhii din România pe care i-a întâlnit la Muntele Athos a fost și Mitropolitul Firmilian al Olteniei, pentru care avea o pre­țuire deosebită, sfătuindu-se prin corespon­dență adeseori.

Când era hramul Chiliei „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, se bucura că veneau aproape toți monahii români care viețuiau în Muntele Athos, destul de răspândiți atunci. Le arăta tuturor, cu bucurie, ospitalitatea românească pe care a păstrat-o, aducându-și aminte de învățămintele primite în casa părinților lui.

Refuzând ajutorul medicilor, după ce a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat, la începutul lunii decembrie 1996, părintele Ioan a primit Preacuratele Taine și așa a trecut la Domnul.

La înmormântarea lui au venit părinți români, greci și de alte naționalități, uniți în cinstirea sa. Slujba s-a desfășurat cu mare simplitate, așa cum el și-ar fi dorit. A fost așe­zat fără sicriu, într-o groapă săpată la mai puțin de un metru adâncime. La slujbă au participat mulți ieromonahi și ierodiaconi, iar a doua zi i-au pregătit colivă și i-au făcut parastas, după obiceiul chiliilor din zona Colciului. Starețul Mănăstirii Vatoped, Efrem, l-a elogiat cu cuvinte pline de înțelepciune și frumusețe filocalică, aducându-i cinstire unui suflet de o veritabilă sfințenie.

Cineva care a participat la înmormântare mărturisea: „Am simțit multă pace în suflet. După ce am plecat din acel loc, am cugetat cu mare atenție la rostul vieții omului pe pământ”. Spunea că în prezența părintelui Ioan a simțit liniște, bucurie și dragoste dumnezeiască, lucruri care îl înalță pe om. Mai mult, în preajma trupului părintelui se simțea o mireasmă specială, asemeni florilor de portocal, cu toate că era luna decembrie.

Se vorbește despre numeroase minuni pe care bătrânul ieroschimonah Ioan Guțu le-a săvârșit atât în timpul vieții, cât și după moarte. Toți pomenesc iubirea și smerenia lui, virtuți pe care le-a lucrat în duhul părin­ților filocalici de altădată.

Ajungând și eu în Chilia „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Colciu, am dorit să mă închin în biserica ei și în paraclisul al cărui Altar adăpostește osemintele sale, de o frumusețe și o mireasmă duhovnicească aparte.

M-am bucurat de întâlnirea cu părintele Ioan chiar și în acest mod. La prima mea vi­zită la Muntele Athos, părintele își trăia ultimii ani ai vieții. Nu rețin cu exactitate dacă l-am întâlnit personal la Colciu. M-am bucurat însă să-l cunosc prin mărturisirile pline de evlavie ale monahilor români din Muntele Athos și prin cinstirea deosebită pe care Mănăstirea Vatoped o arată minunatului nevoitor român.

În galeria vatopedină cu portretele unor renumiți monahi și ierarhi, am întâlnit și chipul părintelui Ioan Guțu de la Chilia „Sfântul Ioan Botezătorul”-Colciu. Printre nu­me­roșii ierarhi și călugări greci, părintele Ioan Guțu este o prezență rară și distinctă! Doar el împreună cu arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Dionisie Ignat au parte de o asemenea cinstire în amintita galerie. În fața portretului său, starețul Mănăstirii Vatoped, Efrem, mi-a spus cu simplitate, dar categoric: „Acesta este sfânt!”. O astfel de apreciere, venită din partea unui egumen grec, despre un monah român puțin cunoscut contemporanilor, nu poate decât să confirme sfințenia părintelui Ioan Guțu și influența vieții sale în inimile celor care i-au cunoscut viețuirea. M-am bucurat de asemenea să constat aprecierea unor ierarhi ciprioți, în special a Mitropolitului Atanasie al Limasolului, față de părintele Ioan Guțu. Chipul lui este deja pictat în multe biserici și mănăstiri din insula Cipru.