Iertăm sau facem dreptate?

Această întrebare și-au pus-o de-a lungul timpului nenumărați creștini. Unii dintre ei, asemenea Mitropolitului Antonie Plămădeală, mărturisitor (între anii 1949 şi 1956) al dreptei credințe în temnițele comuniste, au scris chiar și cuvântări cu acest titlu.

Cu cât suferințele îndurate au fost mai mari, cu atât căutarea răspunsului la această întrebare a fost aprofundată. S-a întețit, astfel, cugetarea la învățătura Mântuitorului Hristos despre iubire, dar și despre iertare - fiica, mărturia și mărturisirea iubirii.

Știau cu toții că Mântuitorul şi-a fundamentat învățătura pe porunca iubirii; a iubirii lui Dumnezeu și a semenilor. Știau că ei, în calitate de creștini, aveau datoria să-și iubească și vrăjmașii, împlinind cuvintele: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44). Dragostea față de aceștia trebuia să fie atât de mare pe cât a fost dragostea Mântuitorului față de Biserica Sa, căci Hristos ne spune tuturor celor ce suntem ucenici ai Săi: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul (Ioan 13, 34).

Știind toate aceste îndemnuri ale Mântuitorului și încercând să le împlinească, s-au întrebat cum să își dovedească dragostea pentru cei care îi persecutau, îi nedreptățeau sau îi dușmăneau. Au descoperit, astfel, că iubirea trebuia nu doar simțită, ci și dovedită prin iertarea, dar și prin îndreptarea celor care le greșeau, tot potrivit îndemnului și modelului oferit de Hristos.

El a fost blând și smerit. Chiar S-a dat pe Sine model de smerenie, spunând: Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Dar tot El, Hristos, uneori cu fermitate și exigență, i-a îndreptat pe cei care aveau nevoie de îndreptare. A criticat cu fermitate fățărnicia cărturarilor și a fariseilor, spunându-le: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici... (Matei 23, 13 ș.u.) A arătat că are și puterea de a pedepsi prin faptul că a zis smochinului neroditor: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac. Și smochinul s-a uscat îndată (Matei 21, 19), iar înainte de pătimirea Sa cea de bunăvoie i-a alungat pe toți cei care vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei (Matei 21, 12).

Când a fost pălmuit, Hristos i-a arătat că a greșit soldatului care L-a lovit, spunându-i: Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? (Ioan 18, 23)

A transmis Sfinților Apostoli puterea nu doar de a dezlega, ci și de a lega păcatele, spunându-le: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan 20, 22, 32). Iar această putere, prin succesiunea apostolică, a fost transmisă preoților și episcopilor din toate timpurile și locurile.

Părintele Arsenie Boca spunea că dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare dintre păcătoși este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, dar, deși îi iubește și pe cei păcătoși, nu îi mântuiește decât pe cei care se pocăiesc.

Un credincios trebuie să fie iubitor al semenilor săi, indiferent de naționalitate, religie, situație materială sau socială ș.a.m.d., după modelul samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37), nu asemenea celor care încearcă să răpească, prin ceea ce spun, credința din sufletele celor care îi ascultă.

Cei care atacă Biserica, pe slujitorii și credincioșii ei știu că Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 39), și așteaptă ca cei credincioși să le tot întoarcă obrajii pentru a-i pălmui. Ei știu că Mântuitorul cere celor ce-L iubesc să ierte greșelile celor care le greșesc până de șaptezeci de ori câte șapte (Matei 18, 22) și doresc să fie iubiți și iertați.

Noi, creștinii, avem datoria să îi iubim, să îi iertăm, dar și să îi îndreptăm, tocmai pentru că îi iubim.

Nu noi suntem cei care avem datoria și dreptul de a ierta greșelile făcute față de alți semeni ai noștri, ci cei cărora li se greșește; noi avem datoria de a-l îndrepta pe păcătos la pocăință, știind că cel ce l-a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate (Iacov 5, 20).

Dacă la acuzațiile nedrepte care li s-au adus creștinii nu ar fi răspuns, nu am fi avut astăzi în tezaurul scrierilor patristice lucrările deosebit de valoroase ale apologeților creștini.

Dacă Sfântul Ștefan cel Mare nu ar fi apărat cu prețul vieții sale, pe câmpurile de luptă, credința și pământul neamului său, birurile și jertfele strămoșilor noștri ar fi fost mult mai mari.

Și în primele veacuri ale creștinătății au fost nenumărați păgânii care îi acuzau pe creștini, dar au fost și numeroși creștini care, asemenea unor iubitori ai adevărului și ai credinței din vremurile noastre, au apărat credința, Biserica și pe slujitorii ei.

În vremurile noastre asistăm de multe ori neputincioși la o exacerbare a violenței, la o răspândire a răului, a bârfelor și calomniilor, tocmai în virtutea libertăţii de opinie care permite tuturor să spună sau să scrie ce vor. În trecut se zicea că hârtia suportă orice. Dar suporta puțin în comparație cu ce suportă în vremurile noastre presa și internetul, gândurile și sufletele noastre.

Și astăzi, ca și în trecut, apărarea Bisericii este necesară nu doar pentru îndreptarea celor care o ponegresc și o prigonesc, ci mai ales pentru păstrarea în dreapta credință a celor care nu o cunosc suficient de bine și de aceea nu o prețuiesc așa cum se cuvine.

Părerile celor dintâi le putem ușor învinge prin argumente raționale, istorice sau teologice, dar nu-i putem convinge, întrucât, după cuvântul Mântuitorului, văzând, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg (Matei 13, 13). Cei de pe urmă, însă, pot fi ridicați prin mreaja cuvântului în corabia Bisericii.

Dacă în timpul regimului comunist Biserica a fost singura instituție care a propovăduit o altă ideologie decât cea marxist-leninistă atee, acum, rămâne a fi o corabie a mântuirii care străbate valurile învolburate ale lumii contemporane. Și face acest lucru propunându-ne ca model pe Însuși Cârmuitorul ei, pe Mântuitorul Hristos, Cel care, pe Sfânta Cruce fiind, i-a iertat și S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau (Luca 23, 34), dar doar tâlharului care s-a pocăit i-a spus: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai (Luca 23, 43).

Prin urmare, răspunsul la întrebarea: Iertăm sau facem dreptate? este: Iertăm și facem dreptate!