Ierusalimul în haina marilor speranțe

Revenirea în Ierusalim după fascinantul periplu la Ierihon, Carantania și Iordan, ne readuce cu picioarele pe pământ. Descindem într-un Ierusalim mult mai terestru decât cel pe care l-am lăsat la plecare. Dezbrăcat de alura sa mistică, pe care am receptat-o atât de vibrant, Ierusalimul se readună după istorica vizită a lui Trump. Tensiunea de dinaintea vizitei, care solicitase intens, timp de două zile, toate forțele civile și militare ale orașului, transformându-l într-o fortăreață strașnic supravegheată, s-a destins și și-a schimbat coloratura, fără să se risipească cu totul.

Aceiași militari și oameni de ordine cu mitraliere, concen­trați în nodurile strategice ale urbei, și-au schimbat radical atitudinea: frunțile încruntate s-au destins, mâna încordată până acum câteva ore pe armă azvârle cutiile golite de bere și pungile de la snacks-uri peste gazon, acoperit de gunoaie ca după un picnic popular - semne ale mulțimii ieșite să întâmpine alaiul prezidențial și rămase pe străzi, ca la o sărbătoare națio­nală. Relaxarea dom­nește în aer, ca un fum somptuos de țigară vălătucit peste oraș, atestând o bătălie câștigată.

Abia acum avem răgazul să observăm steagurile americane și israeliene, panourile stradale și lozincile cu care a fost întâmpinat proaspătul președinte al Americii. Panouri modeste ca dimensiuni și realizare și destul de puține - israelienii nu prea iubesc publicitatea stradală -, dar îndrăznețe și pe alocuri profetice ca mesaj. „Welcome, Mr. President! Time to move the US embassy to Israel’s capital”; „Trump is a friend of Zion”, caricaturi simpliste cu pungi de dolari americani, alături de un arab cu jungherul în mână, comentate prea explicit și nediplomatic „Thank you, America!”. Nu e ceea ce s-ar numi campanie agresivă, nici cult al personalității sau propagandă instrumentată de vreun megatrust publicitar - neprofesionalismul realizării lor și amplasarea stradală pripită trădează mai degrabă o manifestare cvasispontană, dar cu atât mai impresionantă, a entuziasmului popular față de „marele frate”, cu care cosmopolitul mental israelian pare să aibă atât de mult în comun. Nu comentez dacă un asemenea protocol susține ima­ginea Israelului și a Americii, sau dimpotrivă. Dar sentimentul general că vizita președintelui, inclusiv închinarea cuplului prezidențial american la Sfântul Mormânt, are o mare importanță istorică plutește în aer.

Acest entuziasm popular va fi continuat a doua zi, 24 mai, pe un alt plan, tot al sentimentului național, dar de altă factură: mai caldă, mai tinerească și degajată, dar și mai covârșitoare prin sinceritate și amploare.

Patriotism energic

Este Ziua Ierusalimului, sărbătorirea eliberării părţii estice a orașului, a Muntelui Templului şi a Zidului de Apus (aflate până atunci sub administrație iordaniană), în timpul Războiului de 6 zile din iunie 1967, când armata israeliană a ocupat fulgerător și Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Această victorie răsunătoare, dar controversată, împotriva coaliției arabe formate din Egipt, Iordania și Siria, a creat o mare solidaritate națională și a reaprins flacăra speranței în rândul evreilor din Israel și din restul lumii. Aceștia au început să se adune anual la Ierusalim pe 28 ale lunii Iyar, dată care consemnează, după calendarul evreiesc (cu cronologie de la Facerea Lumii) marea victorie. Evreii și-au recăpătat astfel dreptul de a se închina la Zidul Plângerii și la alte locuri sfinte ale lor, la care accesul le fusese oprit în timpul ocupației iordaniene.

Mărturisesc că nu am văzut nicăieri manifestare de patriotism mai sinceră, energică și luminoasă în același timp, decât cea din timpul Zilei Ierusalimului. Nici urmă de militarism, violență sau vulgaritate în mulțimile formate în special din tineri, adunate în jurul Porții Jaffa și în alte părți ale Orașului Vechi. Tineri și tinere în tricouri albe, unii, cu rucsacuri după ei, purtând steagurile albe ale Israelului cu steaua albastră a lui David, fluturând deasupra capetelor, radiau o stare de bucurie curată și stenică, molipsitoare. Puteai trece lejer printre ei, chiar dacă nu erai cu ei, fără frica de a fi strivit. Și erau cu miile. Nu știu câți dintre ei puteau fi numiți „fundamentaliști”, chiar dacă unii purtau costumația tradițională, dar privirile nu trădau nimic din rigiditatea agresivă asociată acestui adjectiv. Nicăieri nu am văzut vioiciunea, deschiderea și patriotismul atât de armonios îmbinate într-o reuniune de masă. Nici urmă de afectele decadente ale tineretului occidental, nici de moliciunea blazată a tinerilor români ori de obștescul teribilism. Parcă descindeai într-o altă epocă sau, mai precis, într-o altă civilizație, în care tineretul știe să se bucure, păstrându-și vivacitatea și neîntinarea. Băieți și fete cu asemenea priviri curate și joviale am mai întâlnit în Europa doar în fotografiile interbelice ori mai vechi. De vei întreba un adolescent român, dar chiar și un educator al tineretului din România sau din restul Europei dacă se mai poate trăi în acest fel, îți vor spune, invariabil, că nu: noi ne-am pierdut speranța; ei, nu.
Oamenii se fac sclavii vremurilor atunci când nu au un ideal. Idealul este cel care ne susține orizontul dincolo de presiunea istoriei. Citeam în ochii lor, mai ales ai celor veniți de foarte departe, bucuria de a regăsi o țară strămoșească, pe care o crezuseră pierdută de mii de ani! O bucurie pe măsura credinței și a memoriei, generatoare de tot atâta speranță și forță interioară. Doar cel convins că Dumnezeu este cu el le poate avea. „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”

Frumusețea lăuntrică a tinerilor evrei, pe care am observat-o și în alte zile ale pelerinajului, este cea care m-a convins că Israelul are un viitor, și încă unul pe măsura privirilor și energiei acestor tineri. (Va urma)