Ierusalimul - note de pelerinaj (IV)

Pendulând cu gândul între cerul și pământul Ghetsimaniului, între metafizici înalte și fizica brută, ajungi, toropit de urcuș și de căldura amiezii, la pâlcul de ienuperi al unei mănăstiri catolice nespectaculoase: Dominus Flevit, construită pe coasta muntoasă a Eleonului, unde Domnul a plâns soarta Ierusalimului. Istovit de soarele aprig, nu mai ai suflul să o deplângi și tu. Călugării își celebrează messa cu porțile închise, așa că cei vreo sută de turiști asiatici, care tocmai au invadat îngusta platformă montană, sunt obligați să admire biserica din exterior și să facă poze. Este, e drept, unul din cele mai bune puncte de belvedere asupra Vechii Cetăți, a Văii Chedronului și a vechiului cimitir evreiesc de la poalele muntelui. Autoclaustrarea catolicilor (nu e prima dată când o întâlnești la locașurile lor din Ierusalim) este de înțeles, având în vedere pericolele din zonă. Atenția obosită ți se prăbușește pe o pisică lungită pe un gard, în mijlocul peisajului abuzat publicitar, din fundalul căruia strălucește celebra Moschee a lui Omar. Iată un cadru absent din ghidurile turistice! Frivolitatea ți se deșteaptă în ceas de amiază și, în ciuda akediei sau tocmai datorită ei, declanșezi camera telefonului, convins că vei îmbogăți cu o carte poștală inedită cultura vizuală a internetului. Pisica nu reacționează.

Sacru, profan, real și virtual... Îți ștergi sudoarea și parcă regăsești inefabilul fir luminos de corespondențe ale sacrei geografii, care te însoțește din umbră tot timpul, chiar dacă nu-l vezi limpede și nu-l înțelegi imediat. Te afunzi cu inocență și încredere în trupul sacrei geografii, care te îmbrățișează, ca într-un labirint mozaicat, ca să te facă să descoperi fațete mereu noi, răsfirate în nebănuite coordonate, ale acestui poliedru geografic și mistic: Ierusalimul.

Cu Muntele Măslinilor ne începem drumurile de închinare și noi, după ce am ieșit din Cetatea Veche care ne este gazđă, și ne oprim mai întâi la mormântul Maicii Domnului, cu ampla biserică rupestră, săpată și înălțată în jurul lui. În răcoarea densă, ce copleșește orice caniculă, adânca și spațioasa biserică, veșnic în clar-obscur, adăpostește una din cele mai iubite și darnice în minuni icoane ale Maicii Domnului: Ierusalimiteanca, pictată singură acum vreo 250 de ani la mănăstirea rusească „Maria Magdalena” de la poalele Eleonului. Icoana a salvat de mai multe ori sfântul locaș care o adăpostește.

Dacă mormântul lui Hristos e învăluit tot timpul de murmur - murmurul slujbelor, al rugăciunilor, al forfotei mulțimii și al așteptării înfrigurate, iar liniștea la el este rară, doar noaptea, dar și atunci aerul ­parcă murmură, la mormântul Maicii Domnului domină liniștea și interiorizarea. Lumea e ceva mai puțină, mai adunată, iar duhul locului îndeamnă cu deosebire la lucrare lăuntrică. E o liniște vie. Multă lume vine să se roage aici și să se închine la piatra de mormânt a Maicii Domnului. O lespede mică și șlefuită de sărutări, la fel de caldă și la fel de șlefuită de sărutări ca și piatra de mormânt a Mântuitorului, ca și Piatra Ungerii. O piatră la fel de vie, înconjurată de ziduri la fel de vechi, pătate de sânge, lacrimi, speranțe și mari bucurii, cu o istorie la fel de zbuciumată. Și aici, ca și la Hristos, mormântul e gol. Calde, ca un trup omenesc, ambele lespezi strigă spre cer că Viața nu poate fi ținută sub obroc; că Învierea transcede orice mormânt.

Și viață ne dau mormintele goale, pline de Viață, la care ne închinăm!

Golgota – mormântul Maicii Domnului – Ghetsimani. Drumul de la tronul și Altarul lui Dumnezeu la Grădina Sa (care este tot una cu Cuvântul în desfășurare) trece firesc prin mormântul Maicii lui Dumnezeu. Cum altfel? Căci Întruparea o cere pe Maica Domnului, iar lucrarea Cuvântului reclamă moarte și jertfă. Parafrazând geografic traseul vieții terestre a Mântuitorului, mormântul Maicii Domnului mijlocește peste veac drumul de la Vechea Cetate a Ierusalimului la Muntele Măslinilor și la grădina Ghetsimani. Drumul de la Cetatea și Altarul lui Dumnezeu la grădina lucrării Sale pe pământ trece prin mormântul gol al celei ce L-a născut.

Pe acest drum al Duhului în desfășurare purcedem și noi, pelerini ignari, purtați de mila lui Dumnezeu și de bunăvoința oamenilor. Ele ne conduc pașii la Biserica „Maria Magdalena” din Ghetsimani – un mănunchi de cupole rusești aurii, răsărind dintr-un edificiu trainic și armonios de piatră albă, înecat între pini, chiparoși și poteci șerpuind vioi pe coasta abruptă, care te îndeamnă să o vizitezi. Oază de verdeață și liniște, întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea de împăratul Aleksandr al III-lea al Rusiei (care a și împădurit coasta dealului, până atunci complet aridă și nelocuită, cum atestă o fotografie de la mijlocul secolului al XIX-lea), biserica adăpostește sfintele moaște ale marii cneaghine Elisabeta Feodorovna (care din timpul vieții își exprimase dorința să fie înmormântată aici) și ale maicii Varvara, ambele, martirizate de bolșevici, și o parte din moaștele Mariei Magdalena. În 1934, în jurul bisericii s-a adunat o obște de călugărițe, care au constituit Mănăstirea Ghetsimani, azi o comunitate multi­națională pe care o vezi și o simți mereu în lucrare.

A patra călăuză

Ce important este ca, atunci când simți că „ghemul Ariadnei” s-a oprit în loc ori că i-ai pierdut firul, să se găsească cineva care să te repună pe cale! Acesta e rolul călăuzelor.
La Biserica Mariei Magdalena – prima la care poposim după închinarea la mormântul Maicii Domnului – avem surpriza să întâlnim un vechi prieten, popular preot și excelent ghid, rezident de multă vreme în Occident. Ne privim față în față și parcă ne știm, parcă nu ne știm... ne vorbim în toate limbile, mai puțin românește; până la urmă, își declamă prompt numele și prenumele, iar eu îi răspund așijderea, ca într-un tutorial de dezvoltarea vorbirii pentru pelerinii buimaci. Abia atunci ne dăm seama că ne știm de un amar de vreme, chiar dacă, după atâția ani, abia ne mai recunoaștem. Părintele Iulian tocmai a încheiat pelerinajul și pleacă mâine, altminteri ne-ar fi luat cu el în autocar – ghinion! Dar iată că se apropie de el un alt părinte român, cu care – surpriză și bucurie! - de asemeni ne cunoaștem de un car de ani. Cei doi au strâns în jurul lor grupuri de români din Apus, cu care au venit la Locurile Sfinte. Al doilea mai are două zile de traseu și un autocar cu câteva locuri goale. Ca și cum fuseseră păstrate special pentru noi, exact când „firul Ariadnei” părea să ni se încâlcească! (Va urma)