Ierusalimul - note de pelerinaj (VII)

„Submarinul salvării” ne face cu mâna a despărțire, urmându-și calea pe traseul său bine stabilit și imperturbabil, iar noi va trebui s-o urmăm pe a noastră. Destul de incertă, având în vedere mulțimea de necunoscute de la fața locului. Le facem și noi cu mâna românilor din Franța, care ne-au adoptat pentru două zile, iar acum se îndreaptă spre aeroport în autocarul lor confortabil. Amenințările Carantaniei... Le bănuiești, știi că trebuie să treci prin ele, ca printr-un revers al medaliei, iar asta te apasă mai tare.

Cum intră Trump în viața pelerinilor

Incertitudinilor din teren li se adaugă una suplimentară: aștep­tata vizită a lui Donald Trump la Ierusalim, ocazie cu care proaspătul cuplu prezidențial a anun­țat că vrea să se închine la Biserica Sfântului Mormânt. Foarte frumos! Dar pentru turiști, vizita americană înseamnă două zile de asediu al Vechii Cetăți de către poliția israeliană. Tot orașul e sub tensiune. Animata fortfotă a co­mercianților stradali, localnicilor, a pelerinilor și turiștilor din Cetate va fi paralizată timp de două zile. Timp de două zile, freneticul mușuroi uman din piațetele și catacombele Vechii Cetăți, golit de trecători și comer­cianți, va arăta ca un muzeu de arheologie în afara programului de vizitare. Accesul la metocul în care locuim va fi blocat de dimineața devreme până spre seară, la ore neprecizate. Avem două șanse: ori să părăsim orașul foarte devreme și să ne întoarcem târziu, dar nu după închiderea porților Bisericii Sfântului Mormânt, ori să rămânem blocați în casa de oaspeți până seara. Optăm fără ezitare pentru prima variantă.

„Ferește-te de omul spân!”

Alegem un obiectiv ușor accesibil: orășelul Betania sau El-Aza­ria, cu casa și mormântul lui Lazăr cel înviat a patra zi. Se ajunge cu un autocar de la Poarta Damascului. La autogară aflăm însă că, din cauza vizitei lui Trump, autocarele nu circulă. Nu ne lăsăm și, cum mai vrea cineva să ajungă la aceeași destinație - o profesoară rusoaică la o școală ortodoxă din El-Azaria -, tocmim un taximetrist arab să ne ducă acolo. Taxime­triștii știu că e ziua lor norocoasă și nu cedează din preț, ba chiar cer banii în avans; nu avem altă șansă decât să acceptăm. Profesoara, stabilită de câțiva ani în Israel, îi mențio­nează șoferului numele școlii de destinație: „Sfânta Maria Magdalena” din El-Azaria. „Sfânta Maria Magdalena?”, întreabă taximetristul, apăsând cuvintele. „Da!” „El-Azaria!”, repetăm noi. Batem palma pentru 30 de dolari. Șoferul coboară spre Poarta Jaffa, urcă puțin pe Eleon, ia curba și, după cinci minute de drum, oprește în fața Mănăstirii „Sfânta Maria Magdalena”, pe care o vizitaserăm cu trei zile în urmă, făcându-ne semn să coborâm. Degeaba țipă la el patru persoane, explicându-i în trei limbi diferite că nu aceasta e destinația. Degeaba cele patru persoane refuză să coboare. Taximetristul nu mai mișcă o roată, nu mai înțelege engleză și începe să ne împingă afară din mașină: „Ați spus Sfânta Maria Magdalena!” Afară, alt taximetrist arab, cu statură atle­tică, își așteaptă liniștit clienții. Înțele­gem că nu avem la cine să apelăm. Și că nu vom primi nici un dolar înapoi, oricât am vocifera. 30 de dolari pentru cinci minute de drum pe șosea asfaltată, între două porți ale Vechii Cetăți! Veșnic mirabilul, abundent poliglotul Ierusalim... Câte clanuri de hoți de „1001 de nopți” te locuiesc până azi! Ce vecin ești uneori cu Bagdadul și mai ales cu Babilonul!

Puntea lui Lazăr

Coborâm dinspre Ierusalim spre Ierihon, după ce mai întâi ne închinăm la mormântul lui Lazăr, unde ajungem abia în a doua zi a vizitei lui Trump, înar­mați cu circumspecție și cu multă răbdare.

O grotă adâncă și răcoroasă, inclusă în complexul mănăstirii franciscane a Sfântului Lazăr, construită, la rândul său, deasupra unei biserici bizantine. Plătim câțiva șekeli unui arab și coborâm pe scara îngustă în cripta mormântului, unde lumea îngenunchează pentru câteva clipe în rugăciune. Maiestuoasa biserică de piatră a lui Lazăr din Larnaca, portul sud-estic al Ciprului, unde Lazăr a fost episcop, am vizitat-o cu nici o săptămână în urmă. Punte între Țara Sfântă și lumea elenă, Sfântul înviat din morți s-a făcut punte și pentru sosirea noastră din Cipru în Țara Sfântă. Fascinantă e rețeaua geografiilor spiritului!

Un grup mare de turiști zgo­motoși se avântă în criptă fără să plătească, în timp ce paznicul arab ridică neputincios din mâini: „Nu am timp să-i taxez pe toți, când sunt mulți”. E ciudat sentimentul să plătești vamă la păgâni pentru închinarea la locurile sfinte creș­tine. Dar așa a fost în Palestina de sute de ani, și în alte teritorii creștine ocupate de musulmani. Sentimentul stării de asediu este aici continuu, chiar dacă cel mai adesea e camuflat sau latent. Venirea evreilor este cea care a schimbat raportul de forțe. În orășel, chioșcuri cu marfă proastă, case neaspectuoase din plan­șee de beton, gunoaie pe străzi, rar vezi câte un om. Se pare că asta e atmosfera specifică a provinciilor palestiniene din Cisiordania.

Mănăstirea ortodoxă grecească „Învierea lui Lazăr” de la ieși­rea din Betania, așezată pe o șosea pustie și prăfoasă, cu ziduri înalte și porțile încuiate, trădează aceeași stare de asediu a creș­tinilor de aici. Este construită pe locul casei celor trei fraţi, Marta, Maria şi Lazăr, unde obișnuia să vină Hristos. Ne întâmpină două măicuțe arabe care, după ce batem îndelung, ne lasă să intrăm în mica lor oază de verdeață și umbră. Suntem singurii vizitatori. Locașul pare pustiu; se vede că trăiesc în sărăcie și mare izolare. Nu prea vorbesc engleza, așa că nu aflăm multe despre viața lor, dar ne închinăm la o icoană rară a sfinților frați Lazăr, Marta și Maria, odorul principal al mănăstirii. Aici a trăit timp de trei ani și a fost tunsă în mona­hism maica Gavrilia, supranumită „asceta dragostei”. În­tr-ade­­văr, viețuirea aici presupune o tărie duhovnicească precum a maicii Gavrilia! (Va urma)