Credința în Dumnezeu și dragostea de ţară sunt valorile fundamentale pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri. Noi suntem datori să apărăm valorilor milenare creştine ale poporului român într-o
Ieşirea din obişnuinţă
Eşti, uneori, stupefiat de îndrăzneala oamenilor care te calcă în picioare prin lipsa de bun simţ de care dau dovadă. Probabil că veţi zice că nu e nimic dacă aceasta se întâmplă pe stradă, unde educaţia, oricum, cam lipseşte. Dar eu m-aş referi la ceea ce se întâmplă în biserică.
Nu vreau să judec pe cineva anume, ci să trag un semnal celor care citesc acest ziar în legătură cu felul în care am putea să tratăm situaţiile neplăcute din spaţiul sacru şi să le interpretăm pentru folosirea noastră. De fapt, omul needucat religios nu vrea să deranjeze pe nimeni, la fel precum cel care te supără pe stradă printr-un comportament care este absolut firesc pentru el. Dacă ai învăţat de la cineva că atunci când ajungi la biserică tre-buie neapărat să treci pe la toate icoanele, sărutându-le, şi faci aceasta indiferent dacă slujba e în toi, atunci nu-ţi va plăcea să fii tras de mânecă. De aceea, nu trebuie să luăm atitudine fermă în astfel de cazuri. Omul care face aşa ceva este foarte sincer în gesturile sale şi nu-şi dă seama nici o clipă de stridenţa lor. Chiar dacă simţim că ni se face rău de fiecare dată când vedem tot felul de „cascadorii“ în timpul slujbelor, cred că nu ar trebui să oftăm sau să încercăm „educarea“ promptă a respectivilor, ci, în primul rând, să ne gândim, cu smerenie, la starea în care a ajuns obştea creştină, promiţându-ne că, măcar noi, ne vom purta exemplar. Sunt convins că dacă vom vorbi despre aceasta cu prietenii noştri, care participă împreună cu noi la slujbe, încercând să multiplicăm un comportament decent în timpul slujbei, atunci „ieşirea din comun“ îi va sări în ochi protagonistului şi acesta se va îndrepta, fără a trece printr-un conflict, nedorit de nici una dintre părţi. Atunci când preoţii vor insista mai mult pe buna rânduială în toate şi vor sfătui enoriaşii să treacă, iubitori, cu vederea, greşelile novicilor, bisericile noastre vor începe să lumineze şi mai mult de bucuria slujbei. Nu rămâne decât să sperăm că lucrurile vor intra într-un făgaş normal, odată şi odată. Educarea religioasă a enoriaşilor care participă la slujbe este un imperativ. Sigur că este parcă nedrept să mustri la predică tot pe oamenii care vin la biserică, dar dacă le vrei binele, atunci ei nu se vor supăra. Dacă vii la biserică, înseamnă că te interesează viaţa religioasă, înseamnă că vrei şi altceva decât consumism sau televizor. Iar dacă vrei altceva, înseamnă că nu te vei supăra atunci când ţi se va spune că în timpul slujbelor trebuie să ai un anumit comportament; că există nişte reguli de bun simţ. Predicile moralizatoare sunt extrem de plictisitoare, desigur, dar atunci când vezi că omul face aceeaşi greşeală de fiecare dată, nu poţi decât să insişti în a-l corija. Predica-şablon, cuvintele frumoase şi citatele din Părinţii Bisericii abundă în cuvântările fără „feedback“. Poate că, uneori, îţi vine să te opreşti, să priveşti oamenii care te sorb din priviri şi să spui: „Staţi un pic! Pe cine încerc eu să învălui cu aceste vorbe frumoase?! Realitatea este cu totul alta. Dumneavoastră vreţi o relaţie directă cu mine, şi nu citate!“, dar continui de frica unui mare eşec. Şi astfel, cu vorbe frumoase, toţi se simt mulţumiţi şi merg acasă aşa cum au venit, continuându-şi viaţa care, deşi i-a împins să schimbe ceva, a sfârşit prin a nu modifica nimic, rămânând la fel. Curajul de a trece peste un astfel de blocaj va face, la un moment dat, diferenţa între comunităţile cu credincioşi autentici şi cele cu „formataţi ai obişnuinţei“. Nu vreau să generalizez, ci doar să trag nişte concluzii din mica experienţă a relaţiei cu comunitatea liturgică. Obişnuinţa cu viaţa anostă de zi cu zi ne expune riscului de a ne comporta la fel şi în Biserică. Ori, noi uităm sau nu vrem să luăm în considerare spusele Mântuitorului, legate de această temă: „Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.“ (Luca 12, 52-53). Deşi aceste cuvinte apar contradictorii cu ideea de unitate a comunităţii creştine, în percepţia ei actuală, realitatea, din păcate, le confirmă. Dacă vrem să fim autentici, atunci trebuie să forţăm „ieşirea din obişnuinţă“, căci preţul este mântuirea.