Îl (mai) cunoaşteţi pe Iov?

E greu de crezut că cei care au citit sau auzit istoria dreptului Iov nu şi-au pus niciodată întrebarea: mai există, în zilele noastre, o persoană asemenea eroului veterotestamentar? Dacă Dumnezeu ar vrea să-i mai ofere o lecţie de răbdare, smerenie şi credinţă lui Satan, ar mai avea El succes? Sunt sigur că majoritatea dintre cei care şi-au pus întrebarea au înclinat să nu acorde nici o şansă vreunuia dintre contemporanii noştri. Într-o lume care se vaită la cea mai mică durere fizică, într-o lume în care o maşină zgâriată din neglijenţă poate atrage asupra celui ce a comis impardonabila „crimă“ potop de injurii şi admonestări, într-o lume în care, dacă i se fură cuiva un milion de lei, iar a doua zi găseşte două milioane, nu auzi cuvinte de mulţumire aduse lui Dumnezeu pentru „câştigul net“, ci vorbe cu năduf despre „ratarea“ unei averi de trei milioane, într-o astfel de lume, deci, cine ar mai putea juca rolul lui Iov, într-o altă punere în scenă a „disputei“ lui Dumnezeu cu Satan?

Şi totuşi, mai există şi astăzi oameni ale căror virtuţi te trimit cu gândul la dreptul Iov. Aş putea să-mi ilustrez afirmaţia prin exemple concrete, însă pentru că - foarte probabil - cei pe care-i vizez vor citi aceste rânduri, prefer o argumentaţie teoretică unor incursiuni biografice. Iar pentru a-mi susţine punctul de vedere, voi lămuri un lucru extrem de important în economia problemei: ce calităţi şi ce comportament ar trebui să aibă, îndeobşte, un alt Iov?

Când vine vorba despre celebrul autor al cuvintelor „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“, se narează doar despre bogăţia iniţială a acestuia, despre ulterioara pierdere a tuturor bunurilor sale, a copiilor şi chiar a sănătăţii sale, despre incredibila sa răbdare, precum şi despre îndoita sa răsplătire, în cele din urmă. Foarte puţin (sau deloc) s-a vorbit despre ceea ce constituie miezul Cărţii Iov: problema dreptăţii divine şi a suferinţei omeneşti, respectiv atitudinea pe care dreptul lui Dumnezeu o are în momentul în care necazurile l-au copleşit.

Dialogurile sale cu cei trei prieteni veniţi spre a-l mângâia în suferinţă, Elifaz, Bildad şi Ţofar, ne înfăţişează un om nemulţumit şi nedumerit în acelaşi timp de condiţia sa. O atitudine aparent nepotrivită pentru un „drept şi temător de Dumnezeu“ (Iov 1, 8). Prietenii ne-suferinzi ai lui Iov încearcă să-l convingă pe acesta de neclintita cauzalitate ce ar exista între păcatele sale şi suferinţele pe care le îndură. Teologia lor este ca la carte. Iov nu susţine că ar fi fără de păcat, dar ar dori să ştie care anume păcate îi sunt imputabile de vreme ce el nu are pe conştiinţă vreunul. Nemailungind cuvântul, să subliniem doar că, într-un final dominat de teofania divină, glasul dumnezeiesc îi mustră pe cei trei prieteni care au teologhisit şi îi dă dreptate celui care a strigat/ protestat tot timpul: „...robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov“ (Iov 42, 7-8).

Un final, cum se spune, ca la teatru, descumpănitor pentru orice om cu un dram de logică. Cum adică, se vor fi revoltat mulţi (neduhovniceşte cântărind lucrurile): cel ce a îndrăznit să „cârtească“ împotriva lui Dumnezeu, cerând insistent o explicaţie pentru cele ce pătimeşte, este nu numai îndreptăţit de Acesta, dar este şi cel ale cărui rugăciuni sunt cerute de Domnul pentru a fi iertaţi... născătorii de teodicee? „Iertaţi“, pentru ce? Pentru că au îndrăznit să-L apere - cel puţin aşa credeau ei - pe Dumnezeu de cuvintele unui Iov dezlănţuit în propria-i apărare (Iov 10, 1-2)?

În suferinţă, lucrurile se răstoarnă, ierarhiile devin (aparent) nesigure, iar cugetările de tip „teodicee“ îşi pierd orice valenţe: cel care-L scuză pe Dumnezeu, îl acuză pe aproapele suferind (şi, în faţa divinităţii, se acuză de fapt pe sine însuşi). E un tărâm atât de misterios suferinţa, încât nici mărturiile a mii de exploratori nu te pot face să o cunoşti. O înţelegi numai în clipa în care o guşti, şi o uiţi - inevitabilă amnezie - în clipa în care te părăseşte. Celui care suferă nu poţi să-i aduci mângâiere numai cu vorbele, cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să-l îmbrăţişezi, cu o îmbrăţişare strânsă, mută, încercând, ca de la trup la trup, o „transfuzie“ de durere. Măcar o părticică din ea să o duci apoi pe umerii tăi.

Suferinţei sufleteşti îi poate fi leac chiar şi numai cuvântul, suferinţei trupeşti îi e absolut necesară, în primul rând, mângâierea. Pe de altă parte, cuvintele celui care suferă intră în sfera unei judecăţi care scapă gândirii „normale, sănătoase“. Singurul lucru ce rămâne în continuare interzis este blestemarea lui Dumnezeu (Matei 12, 31). În rest, toate par a fi, dacă nu acceptate, măcar de înţeles: de la mirare la revoltă (desigur, într-o măsură pe care Dumnezeu o lasă pentru fiecare om şi pentru fiecare durere în parte).

Ca atare, pentru a reveni la primele rânduri, din analiza acestei revolte a omului suferind deducem că între trăsăturile lui Iov se regăsesc nu numai credinţa neclintită şi răbdarea susţinută de nădejde, ci şi tendinţa, atât de umană la urma urmei, de a înţelege rostul şi cauza suferinţei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dorinţa de a scăpa cât mai repede de ea (chiar şi cu preţul morţii - Iov 3, 3). Abia acum avem portretul complet al lui Iov, departe de toate păgubitoarele idealizări, conturând un personaj mai uman dar, prin aceasta, nu mai puţin sfânt!

În concluzie: mai există astăzi oameni din nobila stirpe spirituală a lui Iov? Sunt convins că mulţi au întâlnit de-a lungul vieţii lor un astfel de om. Se prea poate să nu-l fi remarcat în acest sens, să li se fi părut prea... umană atitudinea lui în faţa suferinţei, dar, dacă vor ţine cont de toate datele de mai sus, renunţând la ideea preconcepută asupra raportului sfinţenie-suferinţă, poate că nu li se va mai părea atât de utopică posibilitatea întâlnirii cu un urmaş al dreptului Iov.