Iluminarea lăuntrică

Într-o tâlcuire din numărul anterior al „Ziarului Lumina“ la Cartea lui Iov am stăruit asupra învăţăturii despre Eul pur, a cărui rădăcină este chiar Duhul lui Dumnezeu. („Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine“, se roagă psalmistul în Psalmul 50. Şi tot acolo: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, Şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“). Însă tot Cartea lui Iov, cea mai tulburătoare dintre cărţile Vechiului Testament, ne îndrumă să tâlcuim lucrurile mai în adâncime, pornind de data aceasta de la dezvăluirea că Dumnezeu, în iconomia Sa, primeşte obraznica suspiciune a diavolului şi dă pe mâna acestuia toate avuţiile lui Iov, inclusiv binecuvântarea de copii, mai puţin „viaţa lui Iov“: „Iată, toată avuţia lui o dau pe mâna ta; numai de el să nu te atingi“, adică de viaţa lui. Şi astfel începe cea mai teribilă naraţiune despre puterea Eului pur, care este, de fapt, puterea chipului dumnezeiesc din om/al omului. Şi într-adevăr, Iov pierde totul, avere, copii, însăşi sănătatea trupească. Astfel începe încercarea, ispitirea lui Iov. Şi Iov se supune supliciului, primeşte tot şi se leapădă de tot ceea ce-i materialnic, primeşte să se lepede de toate, dar nu se leapădă de Dumnezeu. Nimic nu-l poate aduce la gestul necugetat, şi care i-ar fi adus pieirea veşnică, de a se lepăda de Dumnezeu. Iar ceea ce-l ţine la Dumnezeu este Eul pur pe care Dumnezeu l-a sădit în om ca reazem şi organ al salvării. Încât putem spune că Eul pur este maximal în conştiinţa eshatologică, a celui ce caută cu toată osteneala minţii şi a trupului mântuirea, este Eul eshatologic însuşi, organul care-l menţine pe linia mântuirii. Este Hristosul lăuntric de care vorbeşte Sf. Augustin când strigă: „În mine erai, Doamne, şi eu eram în afara mea şi nu Te-am cunoscut“!

Elifaz, Bildat, Tofar, Elihu sunt vocile tăgăduirii, straturile dubitative ale Eului pur, adumbririle chipului, nu însă anihilarea lui. Cartea lui Iov este „Tratatul noologic despre Eul pur“.

Eul pur se actualizează în conştiinţa nevinovăţiei, spre revoltă chiar, cu care Iov întâmpină toate, şi pedepsele şi sfaturile prietenilor, care vor să-l convingă pe Iov că a păcătuit cu ceva, culminând cu ceea ce în capitolul 32 este „Cuvântul lui Elihu“. Acesta este relevant şi pentru că el vorbeşte despre „suflarea Atotputernicului“, adică despre „iluminarea lăuntrică, cea care vine de la Dumnezeu“ (IPS Bartolomeu): „Şi-am zis: Nu vârsta este în drept să glăsuiască şi nici cei grei de zile cunosc înţelepciunea, ci duh e-n pământeni; suflarea, ea învaţă, a Celui Preaputernic“ (Iov, 32, 7-8). Cum precizează IPS Bartolomeu în nota sa la versetul 8, „Elihu crede că nu vârsta sau experienţa este aceea care descoperă şi garantează adevărul, ci iluminarea lăuntrică, cea care vine de la Dumnezeu“. Această iluminare lăuntrică ce dă tărie lui Iov în toate încercările lui, care îl ajută să treacă nesmintit prin toate încercările, este tocmai Eul pur, duh şi suflare de la Atotputernicul:

„Eu inima curată o am întru cuvinte priceperea din buze gândeşte ce-i curat Dumnezeescul Duh pe mine m-a făcut suflarea, ea mă învaţă, a Celui Preaputernic“ (Iov 33, 3-4). Iată doar câteva dintre sensurile tâlcuite ale Eului pur: inimă curată întru cuvinte, ajunsă în cuvânt; priceperea care gândeşte ce-i curat, nu orice pricepere, ci numai cea care gândeşte ce-i curat; Dumnezeescu Duh făcător; Suflarea Celui Preaputernic. Elihu s-a apropiat, iată, foarte mult de sensul profund al Eului pur, dar cu toate acestea nu este el însuşi un înţelept, adică organul însuşi al eului acestuia divin din om. Fiindcă şi el se îndoieşte că suferinţa lui Iov n-ar decurge din păcat, deci depune mărturie împotriva adevărului mai adânc al acestei teribile întâmplări, dovedind, fără de voie, că la marginea veracităţii tainicei întâmplări, conştiinţa lui se clătină.

Dacă ar fi să ne referim la „Cuvântul lui Iov“, am putea conchide că toate cele 5 capitole care cuprind acest „cuvânt“ sunt tâlcuiri la tema Eului pur în lumina învăţăturii revelate a Vechiului Testament. Să facem încercarea de a-l urma pe Elihu, pentru ca, în final, să cercetăm, cu acelaşi scop, chiar „Cuvântul lui Dumnezeu către Iov“, deci capitolele 38-41.

Eul pur se adevereşte într-o primă formă printr-un impuls de lămurire şi îndreptare, cum se întâmplă cu Elihu:

„Grăi-voi dimpotrivă că plin sunt de cuvinte că duhul meu lăuntric mă pierde şi-mi dă ghes; lăuntrul meu e parcă burduf cu must ce fierbe cazan în clocotire ce-i gata să irumpă. Grăi-voi deci din buze ca să-mi aduc odihnă“ (Iov 32, 18-20).

Iată alte sinonime pentru „Eul pur“: „duhul meu lăuntric“, „lăuntrul meu“. Lăuntrul acesta, duhul cel dinlăuntru/lăuntric se actualizează ca o energie gata să irumpă, ca un „cazan în clocotire“ şi numai după ce se va rosti va readuce odihnă; altfel menţine starea de tulburare şi-l poate face ţăndări pe bietul pământean. Neodihna căutării adevărului este un fenomen asincron tipic, prin care triumfă lucrarea care înalţă fiinţa şi aduce mântuire, odihnă sufletească făpturii.