Imaginaţia, o trăsătură a chipului lui Dumnezeu

Când suntem puşi în faţa unei probleme care solicită o soluţie, apelăm din instinct la experienţă. Mii de fişiere mentale se deschid în fracţiuni de secundă explorând terenuri mai mult sau mai puţin familiare, căutând similitudini, intersectări sau potriviri tematice. Când astfel de căutări febrile sunt încununate de succes, rezultatele sunt stocate în continuare pe acest uluitor „hard-disk“ cerebral, de unde vor putea fi procesate ulterior.

Probabil că dacă viaţa şi comportamentul uman s-ar reduce la astfel de automatisme, ar trebui să ne simţim puternic frustraţi de competiţia cu marea inovaţie a ultimului secol, computerul. Cine poate număra cuvintele sau chiar caracterele unei cărţi de sute de pagini în doar câteva secunde? Sau cine poate număra frecvenţa apariţiei unui cuvânt într-o colecţie întreagă de tomuri? Dar toate aceste sarcini pot fi îndeplinite automat de nişte sisteme care au fost aduse la existenţă de oameni care nu doar au observat, analizat sau memorat realitatea. Computerul şi celelalte inovaţii uimitoare au apărut pentru că inovatorii lor şi le-au imaginat în prealabil.

Imaginaţia este o funcţie a minţii care, cel puţin până acum, nu a putut fi imitată de nici una dintre creaţiile tehnologiei moderne. Şi avem motive să credem că nici în viitor tehnologia nu va fi capabilă să îşi imagineze ceva ce încă nu este, dar ar putea apărea şi ar putea explica ceea ce există (ca în cazul descoperirilor ştiinţifice) sau să exprime lucruri într-o formă în care nu a mai făcut-o nimeni înainte (cum este cazul creaţiilor artistice).

Deşi această afirmaţie pare îndrăzneaţă în contextul expansiunii aproape fără limite a achiziţiilor tehnologice din ultimele decenii, ea se bazează pe un argument cât se poate de solid. Capacitatea omului de a-şi imagina şi de a crea lucruri noi este un dar divin şi o trăsătură a chipului lui Dumnezeu cu care am fost înzestraţi la creaţie. Ea este utilă şi necesară nu doar în situaţii extreme, care urmează a fi înregistrate oficial şi consemnate într-un brevet, ci chiar în cele mai banale împrejurări cotidiene.

Nimeni nu poate îndeplini regula de aur enunţată de Mântuitorul fără a face uz de imaginaţie. El a spus „toate câte doriţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor“ (Matei 7, 12). Îndeplinirea acestei porunci presupune a ne imagina că suntem în locul celuilalt şi a intui aşteptările noastre de la ceilalţi. Compasiunea, grija, iubirea simpatetică sunt strâns legate de capacitatea noastră de a ne imagina.

Imaginaţia este soluţia ideală pentru înlăturarea plictiselii şi a platitudinii. Ea inventează noi cuvinte, imagini, analogii, noi metafore, ilustrări sau conexiuni cu ajutorul cărora exprimă vechiul şi gloriosul adevăr. Imaginaţia este facultatea mentală pe care Dumnezeu ne-a oferit-o pentru a comunica frumuseţea Sa şi a creaţiei Sale într-un mod minunat şi mereu nou.

În acelaşi timp, imaginaţia ar putea fi considerată drept cea mai dificilă sarcină a minţii umane. Şi probabil cea mai apropiată de asemănarea cu Dumnezeu, întrucât aproximează cel mai bine creaţia din nimic, rezervată exclusiv Divinităţii. A imagina înseamnă a crea ceva care nu a existat înainte sau nu a fost vreodată exprimat de către altcineva. Avem puterea de a împlini astfel de lucruri noi pentru că suntem asemănători lui Dumnezeu şi pentru că slava Sa nu poate fi epuizată nici măcar de imaginaţia noastră virtual nelimitată.

Putem asemăna, cred, imaginaţia cu musculatura unui organism. Ea devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce este exersată. Şi trebuie exersată, întrucât, de obicei, nu acţionează din instinct. Ea are nevoie de un semnal pozitiv din partea voinţei. Stimulată astfel, ea se deprinde să exprime în forme proaspete şi mereu neaşteptate lucruri vechi de când lumea. Probabil la acelaşi lucru se referea Psalmistul David, un om inspirat şi plin de imaginaţie, care îndemna: „Cântaţi Domnului cântare nouă!“ (Ps. 95, 1).