Îmbogățirea în cele bune

Duminică vom auzi la Sfânta Liturghie lecturându-se Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21), cunoscută și ca Pilda bogatului neînțelept sau nebun. Nu este întâmplător că Sfântul Evanghelist Luca amintește de această pildă în mod special, pentru că dintre toți evangheliștii el se arată ca fiind cel mai aplecat spre dimensiunea socială a Evangheliei Domnului Hristos, acordând atenție categoriilor defavorizate sau marginalizate social din vremea Domnului, săraci, bolnavi, vameși, desfrânate etc.

Această pildă ia în discuție una din cele mai intens dezbătute teme, relația creștinului cu bogăția materială și cum trebuie valorificată aceasta din perspectiva veșniciei. Dar, dacă mulți comentatori se ocupă cu sensurile și deslușirea folosului bogăției materiale, putem vorbi în continuare de o altă bogăție pe care trebuie să o agonisim, o bogăție nematerială.

În Filocalie, am regăsit ideea că omul trebuie să caute să primească de la Dumnezeu o bogăție cu totul altfel decât cea materială, una spirituală și duhovnicească. Aceasta de multe ori se exprimă prin cuvântul har sau dar. Bogăția de care vorbim este fie ca un har care se coboară de la Dumnezeu, fie ca o agonisire de virtuți în suflet, Sfântul Grigorie Palama folosind expresia „îmbogăţit în cele bune”.

Pentru părintele isihast, a te îmbogăți în cele bune este a pune ordine în propria ființă, ca opoziție față de dezordinea provocată de patimi: „Nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, «cel ce s-a întipărit de virtuţi, ca cei împătimiţi de plăcerile rele», cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta - care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului - puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului”.

Spre deosebire de averea lumească, această îmbogățire în Dumnezeu aduce o lipsă de interes a omului față de tot ceea ce este trecător și lumesc. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Nici unul din cei ce s-au învrednicit să fie cu Dumnezeu, în unitatea Duhului, şi să guste bunătăţile Lui tainice, nu mai iubeşte slava dată lui de oameni, dar nici aurul sau îmbrăcămintea sau pietrele socotite preţioase de cei fără de minte; nu se mai lipeşte cu inima de bogăţia trecătoare, nu mai vrea să fie cunoscut de împăraţi şi de stăpânitori care nu stăpânesc, ci sunt stăpâniţi de multe”.

Acești sfinți isihaști ne arată că scara valorilor trebuie de multe ori răsturnată, că, de obicei, prețuim și ne legăm inimile de lucruri trecătoare care nu merită atenție prea multă.

Tot Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea, ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Cor. 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum”.

Deci, față de bogăția lumească ni se cere să fim indiferenți, iar față de bogăția cerească, cu căutare și dorință. Aceasta pare să fie și ideea care se desprinde din pilda de duminică. Bogatul a fost prea absorbit de grija față de averea sa și nu a mai acordat atenție problemelor principale, adică relației sale cu Dumnezeu. Condamnabilă nu este numai această alipire nefirească a inimii, dar și confortul care vine la pachet cu posesiunea unei averi considerabile, acel: „Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”

Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Dacă lumea şi cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricăcios şi nemuritor, bucuraţi-vă toţi câţi aţi părăsit pentru El cele stricăcioase. Iar stricăcioase sunt nu numai bogăţia şi banii, ci şi toată plăcerea şi bucuria de păcat este stricăciune”.