Împărăția lui Dumnezeu și identitatea de gen

Din start aș dori să spun că o expunere despre Împărăția lui Dumnezeu este foarte adâncă și amplă. Totuși, de ce o dezvoltăm în spațiul atât de restrâns al unui articol de ziar? Întrucât aș dori să semnalez fie și un singur aspect specific, și anume absența genului făpturii omenești în cadrul Împără­ției. Această precizare este oportună în contextul tendințelor moderniste de anulare a distincției genurilor, nu doar conceptual, ci mai ales printr‑un invaziv atac asupra vieții cotidiene a persoanei umane, cu scopul direct sau mai voalat mărturisit de a promova păcatele împotriva firii.

Așadar, potrivit Evangheliei, Împărăția lui Dumnezeu este locul unde oamenii „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi precum îngerii lui Dumnezeu”, trupul mistic al lui Hristos, în care, spune Apostolul Pavel: „Nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”.

Această caracteristică a Împă­răției, ținta finală a existenței omului, este descoperită de Mântuitorul lumii și comentată de Sfinții Părinți, fiind esențială pentru oricine dorește să înțe­lea­gă problema deosebirii, res­pec­tiv a identității de gen din perspectivă creștină, fiind în fapt revelarea funcționării ontologiei omului de la creație și până în spațiul veșniciei.

Părinții văd o clară iconomie a lucrurilor în ceea ce privește idealul de viață creștin; dacă în perioada Vechiului Testament căsătoria era principala formă de viețuire virtuoasă, iar în paralel erau condamnate adulterul și păcatele împotriva firii, în Noul Testament, pe lângă așeză­mântul căsătoriei, după pilda Mântuitorului, apare viețuirea în feciorie, superioară căsătoriei, și ca anticipare a Împărăției, așa cum consemnează Metodiu al Olimpului în lucrarea Banchetul: „Așa se face că unii au ales viața de familie, iar alții fecioria, viața scutită de plăceri, care duce trupul în starea îngerească, în care nimeni «nu se însoară, nici nu se mărită» [… ] Pentru că, deși se află încă pe această lume, fecioarele par că nu mai fac parte din ea, cugetul și elanul dorinței lor le‑au dus deja în adunarea celor de sus. Aceasta, datorită faptului că aripile fecioriei duc în mod firesc spre cer și nu spre pământ, duc spre eterul pur și în vecinătatea îngerilor”.

Iar Sfântul Grigorie Palama, în Epistola Către Xenia monahia, sintetizează astfel tradiția Bisericii: „De aceea, toți cei ce din tinerețea lor s‑a întâmplat să‑l aibă pe Dumnezeu milostiv au privit către acea viață cu o privire mai ascuțită a minții și s‑au făcut doritori ai bunătăților aceleia și se depărtează după cuviință de căsătorie, precum zice Domnul, «la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi precum îngerii lui Dumnezeu». Așadar, cel ce dorește să fie ca un înger al lui Dumnezeu, și aici se face pe sine, în chip drept, să fie mai presus de împreunarea trupească, precum fiii acelei învieri”.

Există așadar concepția, dovedită cu totul în viața sfinților, potrivit căreia prin necăsătorie cel feciorelnic săvârșește o silire și o depășire a firii ca anticipare a stării omului din Împărăția lui Dumnezeu, unde în nici un fel nu vor exista relații sexuale, întrucât cei mântuiți vor fi asemenea cu îngerii.

Pentru aceasta, din perspectivă ortodoxă, concepția modernistă a identității de gen nu reprezintă nicidecum promovarea unui ideal uman văzut ca reflex sau echivalent pământesc al desăvârșirii Împărăției, de fapt a nici unui fel de desăvârșire -, ci o scufundare definitivă în iraționalitatea materiei și a păcatului, o degenerare ontologică întâlnită numai în arsa Sodomă. Avem de‑a face, prin urmare, cu o inversare a stării de desăvâr­șire specifică Împărăției lui Dumnezeu, generată de anularea ordinii Duhului printr‑o tot mai adâncă „în‑lumire”, ce tinde să definească omul exclusiv ca sarx=carne. Nu regăsim aici, ca în viziunea creștină, o depășire calitativă a genului, prin conformarea după chipul unui prototip desăvârșit, ci o pură satanizare a conceptului de perfecțiune umană - dacă admitem că etimologia ebraică a lui satan înseamnă invers. Astfel, concepția modernă asupra identității de gen depășește în stricăciune marxismul dialectic, care pornea de la premisa inexistenței lui Dumnezeu, prin a așeza la temelia demersului său chiar absența rațiunii omului (organul apt să sesizeze ordinea firească a lumii), din a cărui integritate nu mai rămâne decât o simplă carne pe care sunt grefate afecte și instincte, necesare, totuși, pentru a mișca această oarbă carne.