Împărăţia şi bogăţia

Vorbind despre problema bogăţiei, este foarte greu să apreciezi în ce ar consta aceasta în zilele noastre

Anul acesta, în luna noiembrie avem parte de trei duminici în care se citesc pericope despre oamenii bogaţi şi atitudinea lor faţă de împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Luca, cel care relatează pildele în care apar oamenii bogaţi, redă o linie clară de gândire atunci când îi caracterizează pe aceştia. Mă refer la dorinţa Mântuitorului ca aceştia să se mântuiască, pe de o parte, şi la imposibilitatea bogaţilor de a face cele ce le sunt cerute. Situaţia bogatului nemilostiv din parabola cu săracul Lazăr, care nu mai poate face nimic pentru sine, este puţin diferită de cea a celorlalţi doi bogaţi prezentaţi (bogatul căruia i-a rodit ţarina şi cel tânăr). Despre bogatul căruia i-a rodit ţarina, probabil dintre cei pe care Mântuitorul îi cunoştea în vremea Sa, nu ştim ce decizie a luat până spre dimineaţă, dacă s-a pocăit sau nu, dar, având în vedere atitudinea celorlalţi oameni cu avuţii despre care se vorbeşte în Evanghelie, nu avem motive să credem în îndreptarea lui.

Vorbind despre problema bogăţiei, este foarte greu să apreciezi în ce ar consta aceasta în zilele noastre. Pe cine poţi numi bogat: pe cel care are în cont multe milioane sau miliarde de dolari sau inclusiv pe cel care îşi permite să-şi petreacă un concediu în alte ţări sau poate pe cel care are maşină şi vilă? Probabil că toţi cei pe care i-am amintit se pot întrece în posibilităţile lor de trai cu cei care erau consideraţi bogaţi în timpul vieţii de pe pământ a Mântuitorului. Deci, problema definirii bogăţiei este una relativă, în funcţie de nivelul de trai al societăţii în care trăieşti.

Vedem, în acelaşi timp, că bogăţia nu este în sine o piedică în calea Mântuirii, având în acest sens exemplu pe Zaheu, despre care nu ştim cât de bogat era, căci nu este numit astfel. De obicei, însă, Zaheu este aşezat faţă în faţă cu tânărul bogat, care nu a dorit să facă ceea ce a făcut Zaheu. Cred însă că Zaheu a avut un atu: acela de a „negocia“ mântuirea casei sale la masă, un lucru foarte important în societatea antică. În timpul mesei şi probabil al discursurilor Mântuitorului, el a înţeles ce trebuie să facă, ce i se cere şi a acţionat. Meritul său este, fără îndoială, capacitatea de a renunţa la bogăţia acumulată în mod necinstit, dar totuşi nu la toată averea. În ceea ce-l priveşte pe tânărul bogat, nu ni se spune că acesta ar fi acumulat bogăţia necinstit. De aceea, o comparaţie între aceste două personaje ale Evangheliilor poate fi considerată un pic forţată.

Bogăţia nu este privită cu ochi buni de către Mântuitorul, iar deţinătorilor acesteia li se prezice o soartă nefastă după moarte, cuvintele „precum cămila prin urechea acului“ intrând în limbajul comun ca desemnând imposibilitatea boga-ţilor de a se mântui. În acest caz, apare o întrebare firească: nu există o altă cale de a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu pentru bogaţi, decât aceea de a-şi vinde toată averea şi a oferi câştigul săracilor? Vedem astăzi oameni bogaţi care epatează prin milostivirea televizată sau făcută public în diferite moduri şi ne dăm seama că gesturile lor nu i-ar putea apropia cu adevărat de Dumnezeu. Vedem şi bogaţi care, pur şi simplu, sfidează societăţile sărace în care trăiesc şi suntem convinşi de soarta lor viitoare. Dar noi, cei mai mulţi membri ai societăţii, care nu avem nici bogăţii fabuloase, dar nu suntem nici săraci lipiţi, ce ar trebui să facem ca să ne apropiem de împărăţie?

Răspunsul cred că vine din Scriptură şi, chiar dacă zeciuiala este considerată a fi parte din legea veche, nu cred că putem să trecem prin viaţa cu gândul că „am dat cât am putut“, care de mult ori poate însemna chiar şi nimic.

Precizarea unei ţinte a milosteniei regulate şi apropierea de aceşti 10% ar putea face ca societatea noastră creştină şi ortodoxă, să arate altfel. Însă, atâta timp cât vom arăta cu degetul spre bogaţi şi ne vom considera la limita traiului decent, nu vom putea avea conştiinţa împăcată, în caz că aceasta nu este amorţită. Milostenia programată, oricât de sec ar suna această expresie, este, pe lângă dovada dragostei faţă de aproapele, şi un exerciţiu de voinţă, de tăiere a patimilor ce ţin de suflet, în acelaşi fel ca postul.