Împotriva ta însuţi

Colecţia alfabetică a Patericului egiptean adună laolaltă o serie de figuri cu adevărat extraordinare. Fiecare dintre acestea are propriile trăsături care o identifică şi o fac inconfundabilă. Avva Zaharia este „copilul-bătrân“, cel care îşi trăieşte viaţa în deşert de la vârsta de şapte ani, împreună cu tatăl său, monahul Karion. Este contemporan cu mari părinţi, precum Macarie, Moise, Pimen sau Isidor, care vin şi îi cer sfatul. De fapt, chiar cu o astfel de istorisire se deschide şirul apoftegmelor care îi sunt dedicate. Avva Macarie, îndemnat de Dumnezeu, cere cuvânt copilului Zaharia. Îl întreabă ce trebuie să facă monahul. După ce se sfieşte la început, Zaharia îi spune o vorbă memorabilă: „După mine, părinte, a fi monah înseamnă a fi împotriva ta însuţi în toate“.

Cuvântul tânărului monah este unul greu de purtat. Te aşază de la bun început într-o permanentă tensiune cu tine însuţi; într-o continuă luptă cu pornirile trupeşti ori sufleteşti care se împotrivesc chemării lui Dumnezeu. Sfatul acesta este o invitaţie indi­rec­tă la pocăinţă, în sensul în care pocăinţa este o continuă schimbare, în funcţie de poruncile veşnice ale lui Dumnezeu. Tensiunea pocăinţei poate fi resimţită ca o neîncetată luptă cu sinele căzut.

De altfel, un îndemn similar, nu atât la nivelul formei, cât la cel al spiritului, se regăseşte la Avva Antonie, care zice: „Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare“, iar în altă parte spune: „Nimeni neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor“. Altfel spus, tensiunea, lupta, confruntarea cu sinele şi cu pornirile pătimaşe ţin de întregul parcurs duhovnicesc, de la început şi până la ultima suflare. Totuşi, întrebarea rămâne inevitabilă: monahul trebuie să se anihileze pe sine, sau ce înseamnă a „fi împotriva ta în toate“? Poruncile lui Hristos vin împotriva firii căzute, o violentează, tocmai pentru a o restaura, pentru a o ridica. Să luăm, de exemplu, iubirea vrăjmaşilor. Nimic din noi înşine, din firea noastră, nu susţine un asemenea demers. Totuşi, aceasta este marea poruncă a Domnului, care ne aruncă în conflict cu noi înşine pentru ca, în cele din urmă, să ne regăsim, cu inima lărgită, până acolo încât să cuprindă în sine lumea întreagă, Adamul total.  

Împotrivirea faţă de sine înseamnă refuzul comodităţilor, al înlesnirilor care te moleşesc şi te distrag de la chemarea continuă, dar abia perceptibilă a lui Dumnezeu. Şi totuşi, tensiunea, osteneala nu sunt niciodată scopuri în sine. Afirmaţia tânărului monah Zaharia trebuie văzută în contextul mai larg al vieţii şi nevoinţei asceţilor, care subordonau totul discernământului, dreptei socoteli. Singură înţelepciunea asistată de harul lui Dumnezeu face ca oboseala nevoinţei să nu devină derizorie, inutilă, batjocură dracilor, căci acelaşi Antonie citat mai devreme spunea că, în lipsa discernământului, cu toate că unii şi-au zdrobit trupul în asceză, au sfârşit prin a se îndepărta de Dumnezeu.

A fi împotriva ta în toate înseamnă, deci, a nu face concesii, compromisuri (căci compromisurile ajung să compromită) în faţa tentaţiilor inferioare, venite din partea trupului şi a lumii, în faţa omului vechi şi a firii căzute; într-un cuvânt a sta într-o permanentă trezvie, cu atenţie la orice mişcare a trupului care te-ar putea abate de la calea Domnului.