În copie

Șlefuirea unei idei remarcabile, fără milă, pentru a încăpea în tiparul șleampăt al cuvintelor la modă, schilodirea unui vis îndrăzneț, ajustat barbar pe patul unui Procust contemporan, spre a se încadra printre idealurile croite sub strălucirea de gheață a momentului, aceasta este lumea în care trăim. Ne străduim prea mult să cuprindem cu privirea orizontul de buzunar așezat, comod, sub o cupolă, nepricepând că privim o imitație neizbutită. Iar schimbările care survin în acest spațiu sunt tot artificiale, potrivite unui scop pe care nu îl zărim, ascuns în spatele decorului.

În copie, viața se supune unor voințe exterioare, înscriindu-se, cuminte, pe un făgaș dinainte trasat cu precizie. Dezvoltarea individuală pare o farsă elaborată, căci suntem meniți asemănării până la îngemănare, purtând pe umeri o personalitate ce nu ne aparține. Ne încântă idealurile altora și ne dorim să privim cu ochii altora. Devenim alții, fără a fi ei. Iar oglindirea aceasta în ape mincinoase capătă, încet, valențe patologice, aruncându-ne într-un univers fictiv, personaje ale unui scenariu nu chiar izbutit.

Ni se tot vorbește despre lumea liberă și perfectă aflată dincolo de un ocean. Ni se prezintă, mai întâi sub formă de glumă, apoi foarte serios, efectele „benefice” ale drogurilor și deviațiilor sexuale, ale ateismului militant și ale anarhiei - ca mod de viață, obișnuin­du-ne cu nefirescul, cu expectativa resemnată în mijlocul nisipurilor mișcătoare. Pentru noi, sirenele intonează o melodie oribilă, atrăgându-ne sub cupola unde copiile aproape voluntare își poartă pașii, cu obediență, în cerc. Aici bucuriile sunt false, exagerate. Aici, triste­țea este vizibilă, deși poartă un cu totul alt nume, care așază pe oricine sub spectrul de damnat al inadaptării.

De ce s-ar dori să existăm... în copie? De ce nu? Ne-am dovedit supuși vremurilor ce au trecut, vijelios, peste noi. Am sperat prea puțin și nu ne-am străduit suficient. Am acceptat călăuzirea altora pe propriile meleaguri. Am dorit izbăvirea de coșmarul ce a trecut și suntem condamnați să ne asemănăm unor persoane cvasi-inexistente, desprinse din cinematografia altor tărâmuri. Suntem materialul perfect pentru acest experiment inuman, de sărăcire materială și spirituală, fără opunerea unei rezistențe reale. Am acceptat viața în copie, iar răsplată ne este pierderea identității. Afundarea în uitare, ca alternativă pentru o prea dureroasă amintire.

Literatura, muzica, obiceiurile, toate și-au modificat invariabil sensul. Mândria națională a devenit subiect de glume nesărate. Și, astăzi, ni se cere să renunțăm la Dumnezeu. Orbecăind prin acest univers imaginar, suntem pe cale să acceptăm, docili, crezând că, astfel, ne vom asemăna mai mult cu bizarele personaje fanteziste pe care le copiem. În realitate, nicăieri nu există un asemenea deșert unde nisipuri nestatornice să acopere osemintele idealurilor unei întregi națiuni, ucise după atâtea generații de sacrificii și lupte. În copie, acolo unde ne-au azvârlit erorile ori reaua-voință a celor care au purtat în mâini destinul, nu și stindardul românismului, totul este posibil, întrucât pastișăm, aberant, o iluzie. Anarhia naște imagini extravagante și modele personale pentru adolescenți răzvrătiți fără cauză, nu modalități viabile de a duce mai departe menirea unei națiuni. Dar, în copie, nu există logică. Tehnicile de manipulare îi suplinesc, cu dibăcie, pe termen nedeterminat, locul.

Am ajuns la o răspântie unde va trebui să alegem, conștient, între devenire și distrugere. Dincolo de orice fraze pompoase ori cuvinte-cheie bine plasate, la aceasta se rezumă totul. La a fi români, cu toate greutățile care au fost, sunt și vor mai fi, legate de păstrarea identității naționale în contextul atâtor tendințe expansioniste, sau a nu mai fi deloc. A ne disipa, precum picăturile de ploaie în marea agitată a istoriei mereu schimbătoare. Parcurgând un drum dinainte trasat, cu precizie, către existența în copie – un alt fel de a numi acest soi incipient de renunțare la ființă...