În curtea mănăstirii

Din când în când, un pelerinaj face bine oricui. A petrece două-trei zile într-o mănăstire este o metodă sigură de a ţi se topi din suflet acea zgură de indiferenţă şi neputinţă acumulată în stresanta şi trepidanta viaţă de oraş.

Probabil mulţi dintre noi am trăit şi simţit că la mănăstire totul e mai bun şi mai frumos. Chiar dacă am mâncat doar o ciorbă simplă de legume şi o plăcintă smerită de mere, mâncarea de la trapeză ni s-a părut totdeauna de o mie de ori mai bună decât orice rafinament culinar de la masa vreunui bucătar vestit. Oricâtă dorinţă de a ne relaxa am avea în oraş, nu reuşim niciodată pe deplin aceasta, în schimb pacea din cămăruţa în care am fost cazaţi la vreun schit nu se compară cu nimic. Iarba de acasă, chiar de-ar fi în grădina proiectată de cel mai talentat peisagist şi îngrijită ca la carte, englezeşte, nu este parcă la fel de verde ca în curtea mănăstirii. Însăşi natura pare mai în firea ei acolo, sub dangătul zilnic de clopot şi sunet de toacă. Simţim peste toate, mai mult decât oriunde, la mănăstire lucrarea Duhului Sfânt. Peste oameni, peste ziduri, peste cărări de rugăciune tainică ori în comun. De fapt, pentru toate acestea mergem la mănăstire din timp în timp, dar mai ales pentru slujbele care sunt atât de altfel faţă de cele din lume. Poate şi pentru că omul este mai atent cu sine în astfel de spaţiu, de aceea şi trăirea este pe măsură.

Uneori, ştim că acolo este izvorul care ne potoleşte setea de care suferim în arşiţa lumii din afară. Alteori, uităm că, mergând noi să ne liniştim, putem tulbura pe alţii, în special pe călugări. Greşesc unele femei când merg la mănăstire îmbrăcate cu o fustă mai scurtă decât ar trebui, cu umeri mai neîmbrăcaţi decât s-ar cuveni, ori chiar în pantaloni. Probabil, în comparaţie cu imaginile care rulează pe ecranul unui televizor, o fustă un pic mai sus de genunchi nu mai pare decât o cuminţenie exagerată. Cu toate acestea, ar trebui să gândim mai mult la ce înseamnă a nu te face sminteală pentru alţii. Nu ştiu dacă soluţia pentru astfel de cazuri ar putea fi ceea ce fac grecii în mănăstirile lor: cine nu este îmbrăcat corespunzător cu atmosfera monahală primeşte la intrare o fustă lungă ori o pereche de pantaloni lungi, după caz, femeie sau bărbat. La noi este un spirit mai înţelegător, oamenii sunt primiţi aproape oricum, mai mare fiind bucuria că mirenii nu uită totuşi să vină la mănăstiri, la duhovnici, la rugăciuni mai susţinute. Mai multă luare aminte şi de partea mirenească n-ar strica, însă.

Altfel, degeaba simţim că acumulatorii duhovniceşti dau semne de descărcare şi luăm calea liniştitoarelor mănăstiri dacă văzduhul lor limpezde îl tulburăm cu astfel de lucruri aparent neimportante. Undeva, în curtea mănăstirii, se strică o armonie şi un echilibru. Aproape trişăm. Pe noi înşine.