În Dumnezeu nu există tragedie

În acest al treilea popas duminical al Postului Mare care se apropie, Biserica ne pune înainte spre cinstire și spre meditare imaginea Sfintei Cruci. Aici sunt mai multe motive care se suprapun. Pe plan duhovnicesc, suntem încurajați pe drumul postului prin înfățișarea țelului lui, ajungerea la iubirea jertfelnică a Domnului Hristos. De asemenea, ni se arată ca o înainte prăznuire apropierea evenimentelor dramatice din Săptămâna Mare: crucea și suferințele Domnului. Poate că atunci suntem prinși mai mult în acest iureș al prăznuirii luminate a Paștilor care se apropie și nu avem timp să medităm sau să aprofundăm taina crucii, dar în această duminică care se apropie și în zilele premergătoare avem timp mai mult.

Am regăsit în meditațiile Sfântului Cuvios Sofronie Saharov adânci exprimări și prezentări privind tema crucii și a suferințelor Domnului. Este foarte semnificativ că, urmând tradiției liturgice, Părintele exprimă ideea care se desprinde și din analizarea slujbelor sfintelor pătimiri, că nu suntem chemați nicăieri să Îl plângem sau să Îl jelim pe Domnul Hristos. Nu suntem îndemnați să vărsăm lacrimi sau să ne lamentăm pentru El, ci în schimb ni se spune să aducem slavă, să preamărim pe Dumnezeu, să ne închinăm și să cinstim, să avem o atitudine doxologică față de aceste evenimente. Această direcție se separă oarecum de tradiția unor anumite pricesne care au în ele duhul lamentării și al jelirii suferințelor Domnului. De altfel, și iconografia este solidară cu expresia liturgică pentru că pe icoana cu Domnul Hristos răstignit stă deasupra însemnarea cu litere „Împăratul Slavei”. În chipul Celui răstignit, Biserica Îl vede pe Dumnezeul cel Atotputernic, și atunci aceste evenimente cu adevărat dramatice și cutremurătoare arată un adânc al iubirii care îl mișcă din temelii pe om.

Urmând aceeași tradiție, exprimată liturgic și iconografic, Părintele Sofronie Saharov spune că în suferințele și moartea Domnului Iisus Hristos nu este nici o tragedie, așa cum este în viața omului. Părintele spune: „Dacă Tatăl Ceresc ne-a atras spre Fiul Său, Cel Unul-Născut, arătându-ne nouă, măcar în măsura strâmtei noastre receptibilităţi, înţelepciunea abisală a Cuvântului - Logos - şi înălţimea iubirii Sale, atunci vom avea posibilitatea să vedem că în Dumnezeu nu există tragedie. Această tragedie este proprie doar oamenilor al căror ideal nu a depăşit nicicând hotarele pământeşti. Hristos nu este nicidecum tragic. Suferinţelor Sale, care cuprind întreg cosmosul, le este străin acest element”.

Părintele explică că tragedia apare în viața omului atunci când el se înscrie numai în logica lumii limitate. Atunci viața lui plină de suferințe își pierde sensul veșnic care se identifică cu iubirea compătimitoare cu întreaga lume.

„Tragismul nu este în El, ci în noi. Asemenea Lui, şi creştinul care a primit, cu toată conştiinţa sa, darul iubirii lui Hristos, deşi, poate, nu a atins deplinătatea, evită tragismul morţii nesăţioase. Printr-o compătimire dureroasă şi o rugăciune cu plângere pentru lume, el nu mai devine jertfa deznădejdii dezolante şi a pieirii irevocabile. Mult mai clară este vederea atunci când rugăciunea, oricare ar fi ea, intră în torentul rugăciunii ghetsimanice a lui Hristos; când sunt depăşite limitele înguste ale individualismului, când este străpuns peretele timpului, atunci se dă omului experienţa stării valorice a lui «eu sunt»”, mai explică Părintele Sofronie Saharov. Vedem că în această mișcare a inimii spre a-L slăvi pe Domnul Răstignit și Înviat ni se deschid capacitățile înțelegătoare ale ființei noastre către tot omul și către starea noastră, și lacrimile și plângerea nu sunt pentru El, ci pentru starea noastră decăzută, nedeplină, care este departe de chipul viețuirii înalte a Domnului.

Părintele Sofronie conchide: „Experienţa noastră personală ne duce la constatarea faptului că omenirea, în ansamblul ei, până în ziua de astăzi nu a crescut spre a ajunge la creştinismul evanghelic. Necunoscându-L pe Hristos ca Veşnicul Om şi, înainte de toate, ca Dumnezeu Adevărat, în orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Împărăţiei fără de început şi slava de fii ai lui Dumnezeu. Cei care s-au atins de flacăra sfântă a Duhului Sfânt petrec cu mintea în El, în Împărăţia Duhului Sfânt, istovindu-se de sete, pentru a deveni fii vrednici ai Săi. Prin puterea Duhului Sfânt, Care vine de la Tatăl, se biruieşte păcatul înstrăinării de iubirea Părintească, iubire ce ne vine prin Fiul. Simţindu-L pe Hristos ca pe Dumnezeu-Mântuitorul, ieşim cu duhul din hotarele timpului şi ale spaţiului, în acea formă de existenţă căreia îi este străină noţiunea de «tragedie»”.