În icoană

Dacă-mi puneam min­tea, aproape că puteam s-o țin în palmă! Cu toate că era atât de mică, trăiau în casa aceea foarte mulți copii. Unul dintre ei era în aceeași clasă cu mine.

De fiecare dată când treceam pe lângă ea, îmi venea să întind mâna peste gard și s-o ridic de la pământ, apoi s-o azvârl în sus, ca să văd dacă se mai întoarce dintre stele.

Dar dacă părinții trimiteau chiar atunci vreun copil să aducă o cană cu apă de la fântâna din curte? Cum nu știa să calce pe aer, acesta se ducea în mod sigur în jos de-a rostogolul, rămânând astfel fără unul dintre colegii de școală. Renunțam în ultima clipă la o asemenea năzbâtie, fără să-mi dau seama că asta însemna o faptă bună. Era cât se poate de clar că mama copiilor își dădea seama! Și se tot gândea cum să-mi mulțu­mească. D-aia mi-a și strigat să intru să mă adăpostesc la ei, într-o zi, când a văzut că m-a prins ploaia pe drum taman în dreptul porții lor.

Nu din pricina ploii am intrat, ci fiindcă voiam să văd unde încape toată acea droaie de suflete!

N-am găsit însă pe nimeni când am pășit dincolo de prag.

Uite-i colo! mi-a arătat mama cu mâna.

Unde? am întrebat mirat.

În icoană, mi-a răspuns ea, adăugând, în timp ce scotea o pâine coaptă din cuptor: E loc și pentru tine. Du-te!

M-am pomenit dintr-odată înăuntrul icoanei de pe perete.

Erau cu toții aici. Tatăl își vedea de treburile câmpului. Copiii își vedeau de joacă. Îngerul, de ale lui. Femeia i-a întins fiecăruia dintre noi câte o bucată de pâine caldă.

Acum înțeleg, am spus, după ce mi-am astâmpărat foamea. Păi în icoană e loc berechet! Pot să încapă în ea nenumărați oameni!

Dar tu ce credeai? am auzit o voce de alături. Era îngerul, care nu terminase încă de mâncat.

Se auzea ploaia răpăind pe acoperiș. Dar în icoană era senin. A bubuit apoi un tunet, însă atât de puternic, încât a fost cât p-aci să cădem cu icoană cu tot de pe perete. După care s-a oprit ploaia. Dar mie nu-mi venea deloc să plec acasă.

Ne trecuse și foamea de pâine, și spaima, însă ne-a apucat pe toți din senin, din seninul din icoană, mai precis, o mare, foarte mare foame de culori!

Femeii nu i-a trebuit mult să înțeleagă. A luat curcubeul ce tocmai răsărise pe tavanul casei aceleia mărunte și l-a frânt în părți egale, întinzându-ni-le!