„În închisoare nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu”

Părintele Sofian Boghiu, fost duhovnic la Mănăstirea Antim din București, a suferit și el în închisorile comuniste.

Născut în 1912 în localitatea basarabeană Cuconeştii Vechi, într-o familie cu mulţi copii, Serghie avea să devină călugărul Sofian la Mănăstirea Dobruşa, în 1937.

La Seminarul Teologic de la Cernica a avut colegi care au devenit în timp oameni importanţi ai Bisericii noastre: Patriarhul Teoctist, Episcopul Gherasim Cristea, arhimandritul Grigore Băbuş. Când Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1940, părintele Sofian s-a refugiat în România, ca monah la Mănăstirea Căldă­ruşani. A urmat în paralel studiile Academiei de Belle Arte din Bucureşti şi ale Facultății de Teologie.

La Mănăstirea Antim, unde a fost hirotonit ieromonah, a participat la memorabilele întâlniri ale „Rugului Aprins”, fapt care i-a atras arestarea și condamnarea.

Într-o serie de amintiri și mărturii, publicate după moartea părintelui la Editura Bizantină în cartea „Părintele Sofian”, du­hov­nicul își amintea despre vremurile acelea.

„În timp ce în societatea noastră laică se întâmplau înnoiri comuniste, la noi se păstra aceas­tă atmosferă duhovnicească, creş­tină, paşnică, numită «Rugul Aprins». În 1948 au început să se simtă nişte presiuni, eram cam incomozi aici, la Antim...

Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne ares­tează... Eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura biseri­cuţei din cimitir... (pictau la Mănăstirea Ghighiu - n.r.) Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-a chemat acolo într-o cameră, ne-a legitimat, ne-a pus ochelari negri la ochi şi ne-a luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială... Şi am fost arestaţi, din­tre toţi, eu şi părintele Felix Dubneac. (...) Și am stat în puş­cărie 6 ani şi 45 de zile”, mărtu­risea cu simplitate şi smerenie părintele Sofian.

Închisoarea l-a apropiat şi mai mult de Hristos: „În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu”.

Părintele Sofian a fost închis la Jilava, la Aiud, dar a fost dus și la muncă silnică în Balta Brăilei.

Despre atmosfera din temniță spunea: „N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse ca să se afle câte o ştire sosită din afară, de la cei curând intraţi în penitenciar. Cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan... Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemiş­carea făcuseră din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăs­trui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, aveam nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului”, povestea părintele Sofian.

Și mai spunea: „Afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duş­mănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răb­darea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăs­tire, în iulie 1964”.

A fost după aceea ani mulți duhovnic în București, la Mănăs­tirea Antim, spre bucuria multor credincioși. A plecat la bucuria cerească în ziua Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002.